Cristina Cohuț
Am crezut că salvez o femeie fără adăpost, dar habar nu aveam cine era cu adevărat. În momentul în care soțul meu a văzut-o stând în bucătăria noastră, fața lui a devenit palidă. Apoi a șoptit un cuvânt care a schimbat totul – Mamă?
M-am trezit cu o greutate în piept. Nu era doar sarcina care mă făcea să mă simt așa – era tensiunea groasă și sufocantă care nu părăsea niciodată casa noastră. Lângă mine, Carter era deja treaz, mișcându-se prin dormitor cu mișcări bruște și nerăbdătoare.
„În sfârșit te-ai trezit?”
Vocea lui era tăioasă, fără căldură. M-am ridicat încet.
„Nu am dormit bine.”
„Poate că dacă nu ai sta întinsă toată ziua, ai fi suficient de obosită ca să dormi.”
Am înghițit greu, apăsându-mi o mână pe burtă.
Când m-am măritat cu Carter, am crezut că era partenerul perfect. Inteligent, carismatic, de încredere. Dar tonul lui devenise mai rece de-a lungul anilor, răbdarea lui mai subțire.
Privind în urmă, mi-am dat seama că întotdeauna a fost așa. Doar că nu mi-am dat seama prin ceața iubirii.
În momentul în care a avut totul – casa mea, locul meu de muncă după ce am plecat în concediu de maternitate – și-a lăsat masca să cadă. Nu mai avea niciun motiv să se prefacă.
„Micul dejun?” Am întrebat.
Carter abia și-a ridicat privirea de la telefon.
„Dacă e ceva decent de mâncat.”
Am mers în bucătărie, mișcându-mă încet, și am început să prăjesc ouă.
Asta e viața mea. Gătesc pentru un bărbat care nu mă apreciază. Locuiesc într-o casă care, legal, nici măcar nu mai este a mea.
Am fost atât de încrezătoare, atât de proastă. La un moment dat, am semnat toate actele casei pe numele lui, crezând că îi va fi „mai ușor” să gestioneze finanțele. Renunțasem la tot, crezând că mariajul înseamnă încredere.
În spatele meu, Carter a suspinat tare.
„Ouăle sunt arse? Întotdeauna le gătești prea mult.”
Mi-am mușcat limba. Indiferent ce făceam, nu era niciodată suficient de bine.
„Știi ce? Las-o baltă. O să iau ceva în drum spre serviciu.”
Nu am argumentat. Ce rost avea?
Și-a luat cheile.
„Și curăță cum trebuie azi. Nu vreau să vin acasă într-o mizerie.”
Ușa s-a trântit în urma lui. Am închis ochii, simțind cum mi se face un nod în gât.
Nu mai pot să fac asta.
Fără să mă gândesc, mi-am luat geanta și mi-am încălțat adidașii. Magazinul alimentar nu era departe, iar mersul pe jos mi-ar fi limpezit mintea.
***
Am ieșit din magazinul alimentar, strângându-mi mica pungă cu lucruri esențiale, dar mintea mea era în altă parte. Aerul rece de seară îmi atingea pielea în timp ce mergeam prin parcare.
Și apoi am văzut-o.
O femeie împingea un coș de cumpărături plin cu pături vechi și câteva pungi uzate. În poala ei se afla o bucată de carton pe care scria cu litere mari „Fără adăpost și înfometată”.
Am încetinit.
Nu arăta ca imaginea tipică a unei persoane fără adăpost. Părul ei, deși dezordonat, era bine îngrijit. Hainele ei nu erau zdrențuite, ci doar ușor uzate. Dar ochii ei obosiți conțineau ceva neașteptat. Demnitate.
Nu eram sigur ce m-a oprit, dar ceva a făcut-o. M-am întors.
„Ai nevoie de ceva?”
Femeia și-a ridicat privirea. Mi-a oferit un zâmbet mic, aproape amuzat.
„Dragă, dacă încep să enumăr tot ce am nevoie, vom sta aici toată noaptea.”
În ciuda mea, i-am zâmbit și eu.
„Destul de corect. Dar serios… Mâncare? Apă?”
„Voi fi bine. Am doar… nevoie de puțin timp. Trebuie să-mi revin pe picioarele mele.”
Ceva din felul în care a spus-o m-a făcut să o cred. M-am ghemuit lângă ea, ignorând pavajul inconfortabil de sub mine.
„Ce s-a întâmplat?”
„Viața s-a întâmplat. Într-o zi, conduceam o gospodărie, în următoarea, nu mai aveam casă deloc. Fiul meu m-a dat afară. A spus că sunt o povară prea mare.”
„Fiul tău?”
„E o poveste lungă, dar să spunem doar că… unii oameni te iubesc doar atunci când le ești de folos.”
Inima mi s-a strâns la auzul cuvintelor ei. Au lovit un pic prea aproape de casă. „Eu… cred că înțeleg.”
Ochii ei albaștri ascuțiți m-au studiat. „Soț?”
Am scos un râs sec.
„Atât de evident?”
„Ai ieșit din magazin ca și cum ai fi purtat mai mult decât cumpărături. Vrei să vorbim despre asta?”
Ar fi trebuit să spun nu. Nici măcar nu o cunoșteam pe femeia aceea. Dar ceva în prezența ei se simțea… în siguranță.
„Nu e doar o căsnicie proastă. Este… Nici măcar nu mai știu cine sunt. Am crezut că m-am căsătorit cu cineva care mă iubea. Se pare că m-am măritat cu un bărbat care iubea controlul.”
„Și acum ești blocată.”
„Exact.” Am înghițit în sec, holbându-mă la o crăpătură din trotuar. „Nici măcar nu mai am propria mea casă. I-am dat totul. Se pare că am avut încredere în persoana greșită.”
„Da. Știu. Apropo, eu sunt Alice.”
„Evelyn.”
Pentru câteva momente, am stat acolo în tăcere. Nu a fost ciudat.
„Ai unde să te duci?”
Alice a scuturat din cap.
„Atunci vino cu mine.”
Alice mi-a studiat fața. „Și soțul tău?”
Am suspinat, știind deja în ce furtună urma să intru. „Nu-ți face griji pentru el.”
***
În după-amiaza aceea, am ajutat-o pe Alice să se instaleze. A făcut un duș lung și aburind, iar când a ieșit, înfășurată într-unul dintre halatele mele de baie, arăta aproape ca o altă persoană.
Fața ei nu mai era obosită și umbrită de extenuare. I-am zâmbit când i-am înmânat un teanc de haine din dulapul meu.
„Poate că sunt cam mari, dar măcar sunt curate.”
„Nu trebuie să faci asta, să știi.”
„Vreau s-o fac.”
Ea a dat din cap, apoi s-a uitat la mine cu atenție.
„Cât timp a trecut de când cineva a făcut ceva bun pentru tine?”
Întrebarea m-a prins cu garda jos. Nu aveam un răspuns. Alice a chicotit, dând din cap.
„Atât de mult, huh?”
Am scos un râs mic, răsuflat. „Da.”
După ce s-a schimbat, am stat la masa din bucătărie cu căni de ceai, iar casa era neobișnuit de liniștită. Era ciudat – să ai companie.
A fost pentru prima dată după mulți ani când nu m-am simțit singur, nici măcar în propria mea casă. Mai mult, simțeam că am făcut ceva bine.
Câteva ore mai târziu, ușa de la intrare s-a trântit. Carter era acasă.
Prezența lui a umplut spațiul înainte chiar de a vorbi. Când Carter a văzut-o pe Alice, a încremenit.
„Ce naiba?” Ochii lui au fugit de la mine la ea. „Cine este aceasta?”
Alice și-a ridicat încet privirea și, în acea secundă, ceva din chipul lui Carter s-a schimbat. Poziția lui arogantă obișnuită s-a clătinat.
„Mamă?!”
Am clipit la amândoi.
Șocul lui Carter abia a durat o secundă înainte ca fața lui să se răsucească în furie. Neîncrederea lui s-a transformat în furie.
„Această femeie este o străină fără adăpost”, a scuipat el, arătând spre Alice de parcă ar fi fost o mizerie. „Ea nu stă aici!”
Alice își încrucișă brațele, privindu-l cu atenție. „Deci așa mă prezinți acum?”
„Tu nu ești mama mea”, a spus Carter. „Ai încetat să mai fii mama mea în ziua în care ai ales să pleci.”
Alice a scos un râs mic, fără umor.
„Oh, Carter. Așa spui tu povestea? Că am plecat? Poate pentru că m-ai dat afară?”
„M-ai abandonat! Ai fost egoist, punându-ți visele înaintea mea.”
„Asta e adevărata problemă, nu-i așa?”
O tăcere tensionată s-a așternut peste cameră, dar ea nu terminase.
„Am vrut o carieră. Am vrut banii mei. Am vrut să fiu mai mult decât soția unui bărbat care se aștepta ca eu să-l servesc. Și tu urai asta. Tatăl tău ura asta. Amândoi ați vrut o femeie care să-și plece capul și să facă ce i se spune.”
„Tata a murit. Și tu! Ai fost o rușine. Ai refuzat să te comporți ca o mamă adevărată.”
„Nu. Am refuzat să cresc un fiu care credea că poate deține o femeie.”
Apoi s-a întors spre mine.
„Evelyn, ce naiba a fost în capul tău? Să o aduci în casa mea?”
„Casa noastră”, am corectat eu, cu vocea ascuțită ca sticla.
El a râs rece.
„A ta? Nu, scumpo. După ce ne-am căsătorit, casa asta a devenit a mea. Eu plătesc facturile. Eu fac regulile. Ieșiți afară. Amândoi.”
Carter își pierdea controlul și știa asta.
Am băgat mâna în buzunar și am scos cheia de la casă. Apoi, fără un cuvânt, am aruncat-o pe podea în fața lui Carter.
„Casa e a ta. Dar nu mai ai familie.”
Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit frică. Nu am simțit absolut nimic.
Fără să aștept ca el să reacționeze, m-am întors, mi-am luat haina și mi-am băgat niște bani în buzunar. Am pășit pe trotuarul gol, aerul rece mușcându-mi pielea. Nu aveam niciun plan, nicio casă, nicio idee unde ar fi trebuit să merg în continuare.
„Acum unde?” Am întrebat.
Alice mi-a aruncat o privire complice și mi-a făcut semn să o urmez după colț.
Am ezitat, dar ce altceva puteam face?
Sub strălucirea slabă a unui felinar pâlpâitor, un Mercedes negru elegant era parcat lângă bordură. Alice a băgat mâna în buzunarul hainei și a apăsat pe un buton, iar luminile mașinii au clipit în semn de răspuns.
Am înghețat. Mintea mea se străduia să proceseze scena din fața mea.
„Alice… Ai… furat o mașină?”
Ea a scos un chicotit bogat și amuzat.
„Oh, dragă. Trebuia doar să ai încredere în mine.”
„Am nevoie de mai multe informații înainte să urc într-un vehicul posibil furat.”
Alice a rânjit și a deschis portiera din partea șoferului. „E a mea.”
„A ta?”
„Da. Înregistrată, asigurată și parcată legal, dacă asta te ajută să respiri mai ușor. Acum, vii, sau preferi să dormi pe o bancă de autobuz în seara asta?”
Alice nu a scos un cuvânt până când nu am pornit la drum, zumzetul motorului umplând tăcerea.
Luminile orașului treceau încețoșate, aruncând umbre schimbătoare pe tabloul de bord. Am privit pe fereastră, așteptând. În cele din urmă, m-am întors spre ea.
„Ai spus… că ești fără adăpost.”
„Am fost. Pentru o vreme. Dar mi-am revenit.”
„Cum? Acum câteva minute, nu aveai nimic. Și acum, conduci un Mercedes?”
„Am pretins că sunt fără adăpost. Obișnuiam să fiu. Dar acum am propria mea companie. Sunt din nou proprietarul vieții mele.”
„Ce?”
Alice a cotit pe o stradă liniștită, iar casele de acolo erau mai mari și mai grandioase. A oprit în fața uneia frumoase, cu ferestre înalte.
„Alice… a cui e casa asta?”
Ea a oprit motorul și și-a desfăcut centura de siguranță.
„A mea.”
M-am întors spre ea neîncrezător.
„De ce ai făcut toate astea? De ce ai trecut prin acest test elaborat în loc să mă ajuți pur și simplu?”
„Pentru că am văzut viitorul nepotului meu. Am observat că ești însărcinată din momentul în care te-am văzut. Și a trebuit să știu. Dacă ai fi fost cu adevărat bună, ai fi ajutat o femeie fără adăpost. Dacă fiul meu ar fi încă un monstru, și-ar dezvălui adevărata natură.”
„Și acum ce?” Am șoptit.
„Acum, asta nu mai contează. Te voi ajuta.”
Lacrimi mi-au curs în ochi. Eram în sfârșit liberă și în siguranță.
***
Săptămânile au trecut. Încă mă adaptam la noua mea realitate: să mă trezesc într-un pat care nu semăna cu o cușcă, să beau cafea fără ca dezaprobarea cuiva să mă preseze.
Apoi, într-o după-amiază, a sunat soneria. Alice și cu mine am schimbat priviri. Amândouă am știut cine era înainte ca eu să apuc mânerul.
Carter. Arăta îngrozitor.
„M-am înșelat”, recunoscu el, mișcându-se inconfortabil. „Eu… Acum văd asta. Vreau să îndrept lucrurile.”
„Să îndrept lucrurile?” a repetat Alice, neimpresionată.
Carter s-a uitat în jos, rușinat.
„Știu că am dat-o în bară. Știu că v-am rănit pe amândoi. Dar nu mai vreau să fiu persoana asta.”
L-am studiat. Nu mai eram vechea eu.
„Vrei să repari lucrurile? Începe prin a merge la terapie. Și poate… de fapt ajută oamenii fără adăpost în loc să-i arunci afară.”
„O voi face. Pentru copilul nostru.”
Poate că se va schimba. Poate că nu. Dar oricum, viitorul meu era în sfârșit al meu.
