Loredana Ionescu
La treizeci și opt de ani nu mai credeam în prinți pe cai albi.
Credeam doar în oameni serioși.
În respect.
În bun-simț.
Și în acele gesturi mici care spun mai multe decât o mie de declarații.
Așa l-am cunoscut pe Marius.
Avea patruzeci de ani și lucra ca inginer proiectant.
Primele întâlniri au mers surprinzător de bine.
Vorbea frumos.
Era politicos.
Avea haine îngrijite.
Îmi ținea ușa.
Îmi spunea că apreciază femeile inteligente.
Mi-am spus că poate, după atâția ani, întâlnisem în sfârșit un bărbat matur.
După trei întâlniri l-am invitat la mine acasă, la cină.
Nu voiam să comand mâncare.
Îmi plăcea să gătesc.
Iar dacă primești pe cineva în casă pentru prima dată, pui suflet în tot.
M-am trezit duminică la opt dimineața.
Am mers în piață.
Am cumpărat carne proaspătă de vită cu os.
Legume.
Smântână adevărată.
Pătrunjel verde.
Am făcut o ciorbă de văcuță exact cum mă învățase bunica.
Apoi am copt pâine.
Am pregătit și un desert.
O prăjitură cu vișine.
Am întins fața de masă din in.
Am aprins o lumânare parfumată.
Am pus muzică în surdină.
Tot apartamentul mirosea a acasă.
La ora șase fix a sunat soneria.
Am deschis ușa zâmbind.
În fața mea era Marius.
Cu mâinile în buzunare.
Atât.
Nicio floare.
Nicio ciocolată.
Nici măcar o sticlă de apă.
Am ignorat primul semnal de alarmă.
— Bine ai venit!
— Mmm… miroase ca la cantina unde mâncam când eram la institut.
Am zâmbit forțat.
Poate doar se exprimase neinspirat.
Ne-am așezat la masă.
I-am pus farfuria fierbinte în față.
A gustat.
Eu îl priveam cu emoție.
Așteptam acel:
— Elena, este minunată!
Dar el a început să învârtă lingura prin farfurie.
Analiza fiecare ingredient.
Ca și cum inspecta o piesă defectă într-o fabrică.
În cele din urmă a ridicat privirea.
— Per total…
A făcut o pauză lungă.
— Este comestibilă.
Am clipit.
— Adică?
— Nu rămân flămând.
Apoi a început.
— Varza este tăiată prea gros.
— Morcovul trebuia ras mai fin.
— Cartofii sunt prea mari.
— Smântâna e bună, dar eu prefer alta.
— Mama pune puțin leuștean uscat.
Face diferența.
Am rămas cu lingura în aer.
Nu-mi venea să cred.
— Și încă ceva, a continuat.
Carnea putea fi fiartă încă vreo douăzeci de minute.
Mama știe exact consistența perfectă.
Mama.
Mama.
Mama.
Din cinci în cinci minute apărea aceeași comparație.
Am respirat adânc.
— Dacă este atât de bună mâncarea mamei tale, de ce nu mănânci la ea?
A râs.
— Nu te supăra. Îți spun doar ca să înveți.
Am zâmbit.
Dar ceva în mine se schimbase.
A terminat două porții.
A mâncat aproape toată pâinea.
Apoi s-a lăsat pe spate.
— Merge și un desert.
I-am adus prăjitura cu vișine.
A luat o gură.
— Hm…
Altă pauză.
— Blatul este puțin prea pufos.
Mama îl face mai dens.
Crema putea avea mai puțin zahăr.
Iar vișinele…
Eu le-aș fi lăsat întregi.
În clipa aceea am înțeles.
Nu era vorba despre mâncare.
Omul acesta nu căuta o parteneră.
Căuta o copie a mamei lui.
Una care să gătească.
Să spele.
Să asculte.
Și să accepte orice critică fără să răspundă.
Am început să strâng farfuriile.
El nici măcar nu s-a ridicat să mă ajute.
Stătea pe canapea și schimba canalele la televizor.
— Ai cafea?
— Da.
— Fă-mi una.
Fără „te rog”.
Fără „poți?”.
Doar o comandă.
Am intrat în bucătărie.
Am pregătit cafeaua.
Dar, înainte să ies, mi-a venit o idee.
M-am întors în sufragerie cu două cești.
Le-am pus pe masă.
Apoi m-am așezat în fața lui.
— Marius, pot să-ți spun și eu ceva?
— Sigur.
— Per total… ești un bărbat acceptabil.
S-a uitat nedumerit.
— Cum adică?
— Adică nu ești rău.
Nu rămâi singur de tot.
Dar sunt câteva probleme.
A început să râdă.
Credea că glumesc.
Eu am continuat.
— De exemplu, ai venit la o femeie invitat la cină fără măcar o floare.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Când ai intrat în casă, primul lucru pe care l-ai făcut a fost să compari mâncarea cu o cantină.
A tăcut.
— Ai criticat fiecare fel de mâncare, deși ai mâncat două porții.
A coborât privirea.
— Nu ai întrebat dacă ai putea ajuta la strâns masa.
Nu ai spus nici măcar o dată „mulțumesc”.
Și, în schimb, ai pomenit-o pe mama ta de cel puțin cincisprezece ori.
A încercat să mă întrerupă.
— Eu doar…
— Lasă-mă să termin.
A rămas tăcut.
— Vezi tu, Marius…
Eu nu caut un fiu adoptiv.
Caut un partener.
Iar un partener apreciază efortul celuilalt.
Nu îl transformă într-un concurs cu propria mamă.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Pentru prima dată în toată seara nu mai avea replică.
După câteva secunde a spus:
— Exagerezi.
Am zâmbit.
— Nu.
Doar am învățat să mă respect.
S-a ridicat.
— Bine.
Dacă ești atât de sensibilă…
— Nu este despre sensibilitate.
Este despre educație.
Și despre recunoștință.
Și încă ceva.
Am deschis ușa.
— Data viitoare când mergi în casa unei femei, măcar cumpără o floare.
Nu pentru că valorează mult.
Ci pentru că spune că ai venit cu respect.
A plecat fără să mai spună nimic.
Seara aceea m-a întristat.
Nu pentru ciorbă.
Ci pentru că încă mai există oameni care confundă sinceritatea cu lipsa de bun-simț.
Două zile mai târziu mi-a trimis un mesaj.
„Cred că ai înțeles greșit intențiile mele.”
Nu i-am răspuns.
După încă o săptămână a mai încercat.
„Putem să mai ieșim o dată?”
I-am scris doar atât:
„Îți doresc să găsești o femeie care gătește exact ca mama ta.”
A fost ultima conversație.
Au trecut aproape opt luni.
Într-o sâmbătă dimineață am mers la un târg de produse tradiționale.
În timp ce cumpăram brânză, un bărbat din spatele meu mi-a spus zâmbind:
— Îmi cer scuze… dar cred că ați scăpat portofelul.
M-am întors.
Era înalt.
Avea ochi blânzi.
Mi-a întins portofelul și a zâmbit.
Am început să vorbim.
Îl chema Andrei.
După câteva săptămâni l-am invitat și pe el la cină.
Când am deschis ușa, ținea în mână un buchet simplu de bujori și o cutie mică de prăjituri.
— Nu știam ce îți place, dar mi s-a părut urât să vin cu mâna goală.
Am zâmbit.
I-am pus aceeași ciorbă de văcuță.
A gustat o lingură.
S-a oprit.
S-a uitat spre mine.
— Elena…
— Da?
— Este una dintre cele mai bune ciorbe pe care le-am mâncat vreodată.
Am râs.
— Serios?
— Da.
Și chiar dacă n-ar fi fost perfectă, tot ți-aș fi mulțumit.
Fiindcă ai gătit pentru mine.
În clipa aceea am înțeles ceva important.
Nu ciorba făcea diferența.
Nici desertul.
Nici fața de masă.
Diferența era omul din fața mea.
Un bărbat care știa că respectul se vede în lucrurile mici.
Astăzi, de fiecare dată când gătesc ciorbă de văcuță, Andrei intră în bucătărie, gustă prima lingură și spune zâmbind:
— Perfectă.
Iar dacă uneori este puțin mai sărată sau legumele sunt tăiate mai mare, râde și adaugă:
— Important este că o mâncăm împreună.
Și atunci îmi amintesc de seara în care un bărbat a crezut că poate compara fiecare femeie cu mama lui.
Fără să-și dea seama că, făcând asta, pierdea șansa de a cunoaște o femeie care era pregătită să-i ofere tot ce avea mai bun.
