Ana Sasu
Mă numesc Mihai Ionescu și aveam 36 de ani când am cunoscut-o pe Elena.
Locuiam într-un sat de lângă Vaslui, într-o casă veche rămasă de la părinții mei. Nu aveam avere. Creșteam câteva păsări, lucram pământul și mai făceam diverse munci prin sat.
Elena apăruse într-o iarnă în piața din Vaslui.
Oamenii o numeau „cerșetoarea”.
Eu vedeam însă altceva.
Vedeam o femeie tânără, speriată și foarte singură.
Am început prin a-i duce mâncare. Apoi am stat de vorbă cu ea. Cu timpul, am descoperit că era inteligentă, muncitoare și mult mai educată decât lăsa să se vadă.
După câteva săptămâni, am întrebat-o dacă vrea să vină cu mine.
— N-am multe să-ți ofer, Elena. Dar n-o să dormi niciodată flămândă și n-o să te mai alunge nimeni.
A început să plângă.
Câteva luni mai târziu ne-am căsătorit.
Satul a râs.
— Mihai și-a adus cerșetoare în casă!
— O să-i ia tot și-o să dispară!
— Așteptați câteva luni!
Au trecut câteva luni.
Elena nu a plecat.
Au trecut câțiva ani.
Tot nu a plecat.
Din contră, casa mea sărăcăcioasă devenise pentru prima dată un cămin.
Elena a plantat flori la ferestre, a reparat perdelele vechi ale mamei și a transformat bucata de pământ din spatele casei într-o grădină care ne asigura aproape toate legumele.
Apoi s-a născut Matei.
Doi ani mai târziu a venit pe lume Ilinca.
În ziua în care mi-am ținut fetița în brațe, am privit-o pe Elena și i-am spus:
— Dacă asta înseamnă să fiu nebunul satului, atunci mă bucur că am fost nebun.
A râs.
Dar uneori observam ceva ciudat la ea.
Când vedea o mașină neagră și scumpă, încremenea.
Când cineva pomenea de București, schimba subiectul.
Într-un sertar ținea o fotografie veche pe care nu mă lăsa niciodată s-o văd.
Nu am insistat.
Până într-o dimineață de vară.
Eram în curte împreună cu copiii când am auzit motoare.
Trei mașini negre au intrat pe uliță.
Vecinii au ieșit imediat la porți.
Mașinile s-au oprit în fața casei noastre.
Din prima a coborât un bărbat trecut de 60 de ani, îmbrăcat elegant. Din celelalte au coborât încă patru persoane.
Elena tocmai ieșise din casă.
Când l-a văzut pe bărbat, castronul pe care îl ținea i-a căzut din mâini.
— Tată…
Am simțit că mi se taie picioarele.
Bărbatul s-a apropiat.
Avea lacrimi în ochi.
— Te-am găsit…
Elena a făcut un pas înapoi.
— De ce ai venit?
Atunci am aflat adevărul.
Elena nu crescuse pe străzi.
Numele ei complet era Elena Marinescu, iar tatăl ei, Victor Marinescu, construise o afacere importantă în București.
Mama Elenei murise când ea era adolescentă.
Câțiva ani mai târziu, tatăl ei se recăsătorise.
Noua lui soție și Elena nu se înțeleseseră niciodată.
La 22 de ani, după o ceartă uriașă, Elena plecase de acasă.
— Am crezut că mă vei căuta, i-a spus ea tatălui său.
Bărbatul și-a coborât privirea.
— Te-am căutat.
Apoi a scos din servietă un dosar.
Ani întregi, femeia cu care fusese căsătorit îi ascunsese informații despre Elena. Îi spusese că fiica lui plecase în străinătate și că nu mai voia să audă de familie.
După divorț, descoperise adevărul.
O căutase luni întregi.
Până când cineva o recunoscuse într-o fotografie făcută la un târg din Vaslui.
Victor s-a uitat apoi spre Matei și Ilinca.
— Ei sunt…?
Elena a început să plângă.
— Nepoții tăi.
Bărbatul și-a dus mâna la gură.
S-a așezat în genunchi în praful uliței, fără să-i pese de costumul lui scump.
— Pot să vă îmbrățișez?
Copiii s-au uitat spre noi.
Elena a dat încet din cap.
Victor i-a strâns la piept și a început să plângă.
Vecinii care râseseră cândva de „cerșetoarea lui Mihai” priveau acum fără să scoată un cuvânt.
Dar surpriza cea mare a venit câteva minute mai târziu.
Victor mi-a întins dosarul.
— Aici sunt actele unei case din Vaslui și documentele pentru o parte din companie. Totul îi aparține Elenei. Este ceea ce trebuia să primească de la mama ei.
M-am uitat spre soția mea.
Elena nici măcar nu a deschis dosarul.
S-a apropiat de mine și m-a prins de mână.
— Mihai, eu nu vreau să plec nicăieri.
— Elena…
— Aici este casa mea.
Victor a privit gospodăria noastră modestă.
Acoperișul vechi.
Gardul strâmb.
Găinile care umblau prin curte.
Apoi a zâmbit.
— Atunci nu trebuie să plecați.
În lunile următoare, lucrurile s-au schimbat, dar nu așa cum își imaginau oamenii din sat.
Nu ne-am mutat într-o vilă.
Am reparat casa părinților mei.
Am făcut camere frumoase pentru copii, am refăcut acoperișul și am păstrat prispa pe care eu și Elena ne băuserăm cafeaua atâția ani.
Victor venea aproape în fiecare weekend.
La început, relația dintre el și Elena a fost dificilă.
Erau prea mulți ani pierduți.
Dar încet, cu răbdare, au început să-i recupereze.
Într-o duminică, l-am găsit pe socrul meu în grădină, încercând să dea de mâncare găinilor în pantofi care costaseră probabil cât mașina mea.
— Mihai, mi-a spus, am făcut multe greșeli în viață.
A privit spre Elena, care râdea împreună cu copiii.
— Dar tu ai făcut pentru fata mea ceea ce eu n-am reușit. Ai rămas lângă ea când nu avea nimic.
Am dat din cap.
— Eu n-am luat-o pentru ce avea, domnule Victor.
A zâmbit.
— Știu. Tocmai de aceea pot să dorm liniștit.
Astăzi, au trecut aproape zece ani de când am văzut-o prima dată pe Elena în piață.
Matei și Ilinca au crescut.
Elena și tatăl ei sunt din nou apropiați.
Iar noi locuim în continuare lângă Vaslui.
Oamenii nu-i mai spun „cerșetoarea”.
Dar nici Elena, nici eu nu am uitat vreodată perioada aceea.
Într-o seară am întrebat-o:
— Dacă ai putea să te întorci în ziua în care ne-am cunoscut, ai schimba ceva?
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Un singur lucru.
— Ce?
— Aș ridica privirea mai repede. Ca să nu te las să aștepți atât până să mă vezi zâmbind.
Am râs și am strâns-o în brațe.
Atunci mi-am amintit de toate vocile care îmi spuseseră că făcusem cea mai mare greșeală din viața mea.
Se înșelaseră.
În ziua în care am ales-o pe femeia pe care ceilalți o judecau după haine, eu îmi alesesem, fără să știu, familia pe care o așteptasem toată viața.
