Mirela Loșniță
Eduard inspiră adânc, cu senzația aceea ciudată – o căldură care îi umplea pieptul până la durere. Făcu un pas spre ei, dar se opri la jumătate, ca și cum s-ar fi temut să nu frângă un moment prea fragil. Luca abia își ținea echilibrul, picioarele îi tremurau, însă băiatul rămânea în picioare cu o determinare care nu semăna deloc cu vârsta lui.
M-am întors din delegație cu câteva ore mai devreme
„Luca,” rosti Eduard, mai blând decât se așteptase, „arată-mi.”
Băiatul îl privi nedumerit.
„Ce să-ți arăt, tati?”
„Cum stai în picioare cinci minute.”
Elena tresări imediat.
„Domnule, nu trebuie, e obosit, abia că—”
„Vreau să văd,” repetă Eduard, calm, fără reproșuri.
Chipul lui Luca se lumină. Strânse cârjele mov, își îndreptase spatele cât putea și încercă să-și fixeze greutatea pe ambele picioare. Eduard își încordă maxilarul, ținându-și respirația ca și cum ar fi asistat la un miracol.
Trei secunde.
Zece.
Treizeci.
Corpul micuț tremura vizibil, dar Luca zâmbea larg, mândru, ca un campion care tocmai câștigase o luptă nevăzută.
„Gata, campionule,” spuse Eduard când văzu că începe să se clatine. „Ai făcut mai mult decât speram.”
Când Luca se lăsă ușor jos, Elena îl sprijini cu grijă, ca și cum l-ar fi ținut de porțelan. Eduard observă fiecare detaliu – felul în care îl atinge, atenția, tandrețea, protecția. Apoi, privind livingul, simți pentru prima oară că încăperea aceea rece începea să prindă viață. Ca și cum râsul copilului rămăsese suspendat între pereți.
„Elena,” spuse el în cele din urmă, „de ce nu mi-ai spus?”
Ea coborî privirea.
„Pentru că… nu voiam să par că-mi depășesc atribuțiile. Și pentru că știu cât costă terapiile lui Luca… iar eu nu sunt specialist. Doar… încercam să îl ajut.”
„L-ai ajutat mai mult decât toți specialiștii la un loc,” răspunse Eduard. Tonul lui o făcu să ridice privirea, surprinsă.
Elena, cu haine simple și mâini muncite, avea în ochi o căldură cum Eduard nu mai văzuse de ani de zile. O bunătate pe care nici măcar nu știa că o mai poate întâlni.
„Faptul că băiatul meu crede că într-o zi va alerga…” continuă el, „asta nu are preț.”
Elena făcu un pas în spate, emoționată.
„Domnule… nu am făcut nimic ieșit din comun.”
„Ba da,” replică el hotărât. „Ai adus speranță într-o casă în care nu mai exista.”
În colț, Luca se juca absent cu cârjele, dar urmărea atent discuția. Eduard se apropie de el și îl ridică în brațe. Copilul i se agățase de gât cu o forță neașteptată.
„Mi-a fost dor de tine, tati.”
Cuvintele simple i-au sfâșiat sufletul. Câte seri pierdute? Câte dimineți în care copilul îl chemase degeaba?
O lacrimă îi căzu pe umărul micuț. Nu se mai ascunse.
Apoi se întoarse către Elena.
„De azi înainte,” spuse hotărât, „vreau să fii plătită pentru orele în care îl ajuți pe Luca. Oficial. Și vreau să continui, dacă vrei și tu.”
Elena își acoperi gura cu mâna, uluită.
„Dar… asta înseamnă un salariu dublu…”
„Meritat.”
Când ea încercă să protesteze, Eduard ridică palma.
„Și încă ceva.”
Privi din nou casa: masa rece de sticlă, canapelele impecabile, tablourile scumpe care nu spuneau nimic despre viața lor.
„Casa asta a fost un muzeu prea mult timp. E momentul să devină un cămin.”
Luca izbucni într-un râs vesel.
„Putem pune un leagăn în curte, tati?”
Eduard zâmbi cu adevărat – pentru prima dată în luni întregi.
„Da. Punem orice vrei tu.”
Elena se întoarse instinctiv către mop, ca să-și ascundă emoția. Dar Eduard îl luă din mâna ei și îl sprijini de perete.
„Gata, azi nu mai lucrezi. Hai să bem o limonadă toți trei. Ca o… familie.”
Elena clipi surprinsă, incapabilă să răspundă. Luca întinse brațele spre ea.
„Tanti Elena, vii și tu?”
Pentru prima dată după ani în care curățase podelele reci ale vilei, Elena simți că pășește într-o casă adevărată.
Eduard îi privi pe amândoi, iar în sufletul lui se așeză o liniște uitată.
Nu știa ce va aduce viitorul.
Dar pentru prima dată după mult timp… abia aștepta ziua de mâine.
