Ana Sasu
Mama soțului meu mă suna în fiecare seară la exact ora 21:00.
Nu la 20:55.
Nu la 21:10.
La ora 21:00.
La început mi se păruse drăguț.
— Ce faceți?
— Bine, mamă. Dumneavoastră?
— Ce ai gătit astăzi?
Alteori mă întreba dacă plouă la noi, dacă am pus rufele la uscat sau dacă soțul meu ajunsese acasă.
În ultimul an însă, conversațiile deveniseră din ce în ce mai ciudate.
Uneori mă suna și nu avea absolut nimic important de spus.
— Ai încuiat ușa?
— Da.
— Sigur?
— Sigur.
— Bine. Atunci noapte bună.
Alteori mă întreba dacă am mâncat.
— Da, am mâncat.
— Și copiii?
— Și ei.
— Bine. Atunci pot să dorm liniștită.
Recunosc că ajunsese să mă enerveze.
Eram căsătorită de doisprezece ani cu fiul ei și aveam doi copii. Nu mai eram o adolescentă care trebuia întrebată dacă a încuiat ușa.
Dar ea continua.
În fiecare seară.
Ora 21:00.
Telefonul suna.
Uneori vorbeam două minute.
Alteori zece.
Soțul meu râdea.
— Răspunde-i. Știi cum e mama.
— Dar de ce mă sună pe mine și nu pe tine?
— Pentru că pe tine te place mai mult.
— Foarte amuzant.
Nu știam atunci cât de mult aveau să-mi lipsească acele apeluri.
Într-o marți am avut una dintre cele mai obositoare zile.
Venisem târziu de la serviciu, copiii se certau, aveam vase în chiuvetă și mă durea capul.
La 21:00 telefonul a sunat.
Am văzut numele soacrei mele.
Am apăsat pe silențios.
— Nu răspunzi? m-a întrebat soțul.
— Nu în seara asta. Sunt obosită.
Telefonul s-a oprit.
După câteva secunde a venit un mesaj.
„Noapte bună. Să încuiați ușa.”
Am oftat.
A doua seară s-a întâmplat la fel.
21:00.
Telefonul a început să vibreze.
Eram în baie.
L-am văzut, dar nu am răspuns.
„O sun mâine”, mi-am spus.
N-am mai apucat.
A treia zi, soțul meu a venit acasă în jurul prânzului.
Când l-am văzut intrând pe ușă, am știut imediat că se întâmplase ceva.
Era alb la față.
Ținea în mână telefonul mamei lui.
— Ce s-a întâmplat?
Nu răspundea.
M-am apropiat.
— Ce s-a întâmplat?
Și atunci mi-a spus:
— Mama s-a stins azi-noapte.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Știam că avea probleme cu inima, dar nimeni nu ne spusese că situația era atât de gravă.
— Cum?
— În somn. A găsit-o vecina dimineață.
Primul lucru la care m-am gândit au fost cele două apeluri.
Nu răspunsesem.
Ultimele două seri în care fusese în viață, eu văzusem numele ei pe telefon și hotărâsem că nu aveam chef să vorbesc.
Am început să plâng.
— Nu am răspuns…
Soțul meu m-a luat în brațe.
— Nu aveai cum să știi.
— M-a sunat de două ori.
— Știu.
— Dacă avea nevoie de ceva?
— Nu avea. Am verificat mesajele. A vorbit și cu mine în ziua aceea. Era bine.
Dar vinovăția nu dispărea.
În timp ce stăteam amândoi în bucătărie, telefonul soacrei mele, aflat pe masă, a început să sune.
Am înghețat.
Soțul meu s-a uitat la ecran.
Apoi la mine.
— Ce este?
Nu răspundea.
Am luat telefonul.
Pe ecran apărea numărul meu.
Propriul meu număr.
Pentru câteva secunde niciunul dintre noi nu a înțeles.
Telefonul meu era pe masă.
Nu suna.
Dar telefonul ei afișa numele meu.
— Cum este posibil?
Soțul meu a luat telefonul și a apăsat pe ecran.
Nu era un apel normal.
Era o notificare programată.
Mama lui configurase ceva în telefon.
Soțul meu a început să caute.
A găsit mai multe alarme și mesaje programate.
Unele aveau numele meu.
Altele numele lui.
Și altele purtau numele copiilor.
— Cred că trebuie să vezi ce programase mama, mi-a spus.
A deschis primul mesaj.
Era pentru mine.
„Dacă vedeți mesajul acesta și eu nu mai sunt, să nu plângi pentru apelurile la care nu ai răspuns. Știu că uneori te-am înnebunit.”
Am izbucnit în plâns.
Soțul meu citea peste umărul meu.
Mesajul continua:
„Probabil te-ai întrebat de ce te sunam în fiecare seară la ora 21:00.
Nu te sunam să aflu ce ai gătit.
Nici dacă ai încuiat ușa.
Te sunam pentru că știam că, dacă îmi răspunzi, ești acasă și ești bine.”
M-am oprit.
Mai jos scria:
„Fiul meu nu spune niciodată când are probleme. Tu, în schimb, nu știi să minți. Îți aud vocea și îmi dau seama imediat dacă s-a întâmplat ceva.
Așa că te sunam pe tine ca să știu că familia mea este bine.”
Mi-am acoperit gura cu mâna.
Toate acele întrebări aparent inutile aveau acum un sens.
„Ai mâncat?”
„Copiii sunt bine?”
„A ajuns acasă?”
„Ai încuiat ușa?”
Nu încerca să mă controleze.
Verifica dacă suntem bine.
Mai era un mesaj.
Programat pentru duminică, ora 10:00.
„Mergeți la casa mea. În dulapul din dormitor, pe raftul de sus, este o cutie albastră.”
Am mers în aceeași zi.
Casa era exact cum o știam.
Papucii ei lângă pat.
Ochelarii pe masă.
O cană în chiuvetă.
Mi-a fost greu să intru.
Soțul meu a deschis dulapul.
Pe raftul de sus era cutia.
Înăuntru am găsit patru plicuri.
Unul pentru fiul ei.
Unul pentru mine.
Și câte unul pentru fiecare dintre copii.
Am deschis plicul meu.
Înăuntru era o scrisoare.
„Draga mea,
Dacă citești asta, probabil am plecat înainte să apuc să-ți spun toate lucrurile pe care trebuia să ți le spun.
În primul rând, îți mulțumesc.
Când fiul meu mi-a spus că vrea să se căsătorească cu tine, mi-a fost teamă.
Nu pentru că nu te plăceam.
Ci pentru că orice mamă se întreabă dacă omul ales de copilul ei îl va iubi suficient.
După doisprezece ani, am răspunsul.
Da.”
Am continuat să citesc printre lacrimi.
„Ai avut grijă de el.
Mi-ai dăruit doi nepoți.
M-ai primit în casa voastră chiar și atunci când probabil ai fi preferat să ai liniște.
Și mi-ai răspuns la telefon de sute de ori, chiar dacă uneori nu aveam nimic inteligent de spus.”
Am râs printre lacrimi.
Apoi am ajuns la ultima parte.
„Și acum vreau să-ți cer ceva.
Nu vreau ca ora 21:00 să dispară.”
Nu înțelegeam.
Mai jos scria:
„În cutie există un telefon vechi.
Dă-l nepoatei mele când va fi suficient de mare.
Iar din când în când, la ora 21:00, sun-o.
Întreab-o ce a mâncat.
Întreab-o dacă și-a făcut temele.
Întreab-o dacă a încuiat ușa.
Probabil se va enerva.
Atunci să-i spui că este o tradiție de familie.”
Am râs.
Soțul meu plângea și el.
Dar surpriza cea mai mare era sub scrisori.
În cutie se afla un dosar.
Mama lui economisise bani ani întregi.
Nu era o avere.
Dar strânsese suficient pentru câte un mic fond de studii pentru fiecare nepot.
Pe prima pagină scrisese:
„Pentru lucrurile pe care bunica nu va mai fi acolo să le cumpere.”
În lunile care au urmat, durerea s-a mai așezat.
Nu a dispărut.
Dar s-a schimbat.
La început, ora 21:00 era cea mai grea parte a zilei.
Mă uitam instinctiv la telefon.
21:00.
Nimic.
21:01.
Nimic.
Uneori aș fi dat orice să aud din nou:
— Ai încuiat ușa?
Apoi, într-o seară, la aproape șase luni după ce o pierduserăm, fiica mea cea mare a plecat pentru prima dată într-o tabără.
La 20:58 m-am uitat la ceas.
La 21:00 am sunat-o.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Atunci de ce mă suni?
Am zâmbit.
— Ai mâncat?
— Da.
— Este frig acolo?
— Puțin.
— Ai încuiat ușa camerei?
A urmat o tăcere.
Apoi fiica mea a început să râdă.
— Mamă…
— Ce?
— Vorbești exact ca bunica.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Știu.
— Îți este dor de ea?
— Foarte.
Fiica mea a tăcut câteva secunde.
— Atunci poți să mă suni și mâine la nouă.
Și am sunat-o.
În fiecare seară cât a fost plecată.
Anii au trecut.
Copiii au crescut.
Fiica mea este acum adolescentă și, bineînțeles, uneori îmi răspunde exasperată:
— Da, mamă, am mâncat!
Iar eu îi spun:
— Bine. Atunci pot să dorm liniștită.
Exact cum spunea bunica ei.
Telefonul vechi din cutia albastră stă acum într-un sertar din camera fiicei mele.
Scrisorile sunt păstrate într-o cutie.
Iar mesajul programat de soacra mea încă există într-o captură de ecran pe telefonul meu.
Nu l-am șters niciodată.
Mult timp m-am simțit vinovată pentru ultimele două apeluri la care nu am răspuns.
Până când am recitit prima propoziție din mesajul ei:
„Să nu plângi pentru apelurile la care nu ai răspuns.”
Parcă știa.
Poate tocmai de aceea îl scrisese.
Astăzi nu-mi mai amintesc cu enervare de telefoanele ei.
Aș da orice pentru încă unul.
Doar unul.
Să văd numele ei pe ecran la ora 21:00.
Să răspund.
Și să aud:
— Ai încuiat ușa?
Iar eu să-i spun:
— Da, mamă. Am încuiat-o. Suntem toți bine.
Dar într-un fel, telefonul acela încă sună.
Doar că acum sunt eu cea care formează numărul.
Și într-o zi, probabil, fiica mea își va suna copilul la ora 21:00 și îl va întreba dacă a mâncat și dacă a încuiat ușa.
Poate copilul se va enerva.
Poate va spune că bunica pune prea multe întrebări.
Iar atunci fiica mea îi va putea explica de unde a început totul.
De la o femeie care nu suna în fiecare seară pentru că nu avea nimic de spus.
Suna pentru că îi iubea atât de mult pe cei de la celălalt capăt al firului, încât nu putea adormi până nu știa că sunt bine.
