Nicolescu Daniela
Moartea mamei mele a lăsat în urmă un gol imens, dar și un loc care însemna totul pentru ea: casa de la lac. O cumpărase singură, înainte să-l cunoască pe tata, și devenise refugiul ei. Îmi amintesc cum petreceam acolo verile, ea pictând pe malul apei, iar eu ridicând castele de nisip. Îmi spunea mereu: „Lana, locul ăsta adună toate gândurile mele bune. Într-o zi, le va aduna și pe ale tale.”
Casa era plină de amintiri: zile ploioase cu cacao fierbinte și povești, serile cu clătite cu afine și diminețile când priveam împreună răsăritul. După ce mama a murit, la doar 16 ani, am simțit că acest loc era sacru. N-am lăsat pe nimeni să rămână acolo și am păstrat totul exact cum era, până și perna brodată de ea, pe care scria „Still waters, strong heart”.
Intrarea Carlei în viața noastră
Tata s-a recăsătorit repede, la doar un an după ce mama s-a stins. Carla, noua lui soție, era opusul mamei mele: rece, artificială, obsedată de aparențe. A început imediat să schimbe casa, aruncând păturile făcute de mama și tablourile ei, înlocuindu-le cu mobilă rece și modernă.
Mai grav decât atât, Carla nu rata nicio ocazie să-și bată joc de amintirea mamei. Spunea cu acel zâmbet fals: „Avea un stil… boem. Îți trebuie curaj să porți fuste din petice zilnic.” Sau: „Era atât de… visătoare, trăia într-o lume paralelă.”
Împreună cu prietenele ei, râdeau de mama, de grădina ei cu plante medicinale sau de picturile ei abstracte, ca și cum ar fi fost niște glume. Am tăcut, deși mă durea. Eram doar o adolescentă care încerca să supraviețuiască fără sprijinul celei mai importante persoane din viața ei.
La 21 de ani, am moștenit oficial casa de la lac. I-am spus tatei clar:
– Tată, locul ăsta e sacru. Nimeni nu are voie să stea acolo. Este singurul mod în care simt că mama încă e cu mine.
Tata a dat din cap aprobator. Carla a zâmbit fals și a zis: „Desigur, căsuța aceea de zână trebuie păstrată intactă.”
Am ignorat tonul ironic, convinsă că îmi va respecta dorința.
Ziua în care am descoperit trădarea
Pe 5 ani de la moartea mamei, m-am dus la casă, ca de obicei. Era ziua mea de reculegere, când stăteam singură și mă rugam pentru ea. Numai că, de data aceasta, pe alee erau parcate patru mașini necunoscute. Dinăuntru se auzeau râsete și muzică tare.
Am recunoscut imediat vocea Carlei.
Am intrat în șoc când am privit pe fereastră: Carla și prietenele ei își turnau băuturi scumpe în bucătărie, cineva stătea pe terasa unde obișnuiam să mănânc clătite cu mama, iar un străin își ținea picioarele pe perna brodată de mama cu mâinile ei.
Am simțit cum mi se taie respirația.
Am mai ascultat câteva secunde și am auzit-o pe Carla batjocorind din nou amintirea mamei: „Ardea tămâie și vorbea de curățarea energiilor, ca și cum asta rezolva ceva. Și acele tablouri? Nici nu erau artă, ci mâzgăleli.” Prietenele râdeau în hohote.
Atunci am înțeles: Carla furase cheia din apartamentul meu.
Două zile mai târziu, i-am cerut explicații. Nu a părut deloc vinovată.
– Lana, exagerezi. A fost doar o mică petrecere. Casa stă goală, e păcat să se irosească.
– Ai intrat în apartamentul meu și mi-ai furat cheia.
– Am „împrumutat-o”, nu furat. Și oricum, tu nu erai acolo în weekendul ăla.
– Era aniversarea morții mamei mele!
– Of, dragă, e nesănătos să te tot adâncești în tristețe. Mama ta ar fi vrut să mergi mai departe.
Vorbele ei m-au făcut să tremur de furie. Dar în loc să urlu, am zâmbit și am zis: „Înțeleg.”
Ce nu știa ea era că anul trecut instalasem un sistem complet de supraveghere video la casă. Totul, din interior și din exterior, fusese filmat și salvat pe cloud.
Am vorbit cu avocatul meu și am strâns toate dovezile: filmările, mesajele în care Carla îi cerea tatei cheia de la apartamentul meu sub pretextul că „udă plantele”, conversațiile ei cu prietenele în care plănuiau petrecerea.
Într-o dimineață, a primit citația. Era acuzată de violare de domiciliu și furt.
Tata a rămas șocat, dar n-a avut ce să spună: imaginile erau clare. Carla și prietenele ei râdeau, se plimbau prin casa mamei ca printr-un club privat.
Carla a încercat să se apere: „Nu știam că e ilegal. Era doar o casă de vacanță!”
Judecătorul n-a fost impresionat. A primit o amendă usturătoare și interdicția de a se mai apropia de proprietate. Tata, rușinat, a încercat să-mi ceară iertare, dar i-am spus doar:
– Casa asta e tot ce mi-a rămas de la mama. Dacă nici tu, nici ea nu o respectați, atunci măcar legea o va face.
Nu a trebuit să-mi ridic vocea, nici să mă cert. Karma și legea au făcut treaba în locul meu. Casa mamei mele este acum din nou liniștită, protejată de cei care au încercat să-i calce amintirea în picioare.
Și în fiecare vară, când fac clătite cu afine pe vechiul aragaz și privesc răsăritul reflectat în lac, îmi aduc aminte de vorbele ei: „Still waters, strong heart.”
Mama a avut dreptate. Iar eu am învățat că răbdarea și adevărul sunt cele mai puternice arme.
