Grigore Madalina
Moartea medicului rezident găsit fără viață în toaleta Spitalului Floreasca a stârnit un val de reacții în rândul cadrelor medicale. Printre cei care au vorbit deschis despre presiunea uriașă din sistemul medical se numără și medicul Torje Iuliu, care a publicat un mesaj emoționant despre experiențele sale din timpul rezidențiatului și despre impactul psihologic pe care această profesie îl poate avea asupra celor care o practică.
Într-o postare amplă, medicul a descris realitatea din spatele halatului alb și luptele interioare pe care mulți doctori le duc în tăcere, departe de ochii pacienților și ai societății.
Viața de medic, dincolo de ceea ce vede lumea
Mesajul său începe cu o reflecție profundă asupra responsabilității pe care o poartă zilnic medicii și asupra poverii emoționale pe care mulți ajung să o ducă singuri.
„Am nevoie de ajutor. Este imposibil, dacă nu ai trăit vreodată în lumea asta, să înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii medic. Să lucrezi zilnic cu oameni. Cu durerea lor. Cu disperarea lor. Cu familii care îți caută privirea pentru un răspuns pe care poate nici tu nu îl ai încă. Cu decizii care pot schimba sau frânge vieți. Oamenii văd halatul. Dar nu văd ce se întâmplă în spatele lui.
Nu văd nopțile în care îți tremură mâinile înainte să răspunzi la telefon. Nu văd teama constantă că poate ai omis ceva. Nu văd cât de greu e să porți responsabilitatea unor oameni când tu însuți încă încerci să supraviețuiești emoțional. Viața de rezident este un haos continuu de emoții. De la euforia că ajuți un om până la sentimentul că nu ești suficient de bun. Mai ales atunci când nu ai susținerea de care ai nevoie”, a scris medicul.
Cuvintele sale au rezonat puternic în mediul online, mai ales în contextul tragediei care a îndurerat comunitatea medicală.
Amintirile din rezidențiatul petrecut în Germania
Torje Iuliu și-a amintit apoi de perioada în care și-a început rezidențiatul în Germania. Credea că alegerea unui spital mai mic îi va permite să se adapteze mai ușor la noul sistem medical, însă realitatea s-a dovedit mult mai dificilă decât și-ar fi imaginat.
„Îmi amintesc începutul rezidențiatului meu în Germania. Am ales intenționat un spital mic, crezând că îmi va fi mai ușor să mă adaptez sistemului. Am început pe chirurgie. Doar că, în spitalul acela, gărzile însemnau că trebuia să acopăr aproape tot ce ținea de chirurgie: chirurgie generală, ortopedie, traumatologie, urologie, chirurgie vasculară, ORL etc.
Eram singurul «chirurg» din spital în timpul gărzii. Seniorul era acasă. Îl sunai doar dacă situația devenea prea complicată. În rest, toate privirile se întorceau spre tine. Și nimeni nu te pregătește pentru sentimentul acela.”
Medicul a explicat că una dintre cele mai grele experiențe pentru un rezident este momentul în care realizează că trebuie să ia singur decizii importante, în timp ce fiecare alegere poate influența destinul unui pacient.
Telefonul care provoca panică înainte de fiecare gardă
În continuarea mărturisirii, doctorul a descris starea de tensiune permanentă pe care o trăia în timpul gărzilor și sentimentul de teamă care apărea de fiecare dată când era solicitat.
„Pentru momentul în care sună telefonul în gardă și simți cum îți explodează inima în piept înainte să răspunzi. Pentru secunda aceea în care îți trec prin minte zeci de scenarii și te întrebi dacă vei ști ce să faci. Dacă omul acela va fi bine. Dacă nu cumva o decizie greșită poate schimba totul.”
Aceste trăiri, spune medicul, sunt mai frecvente decât și-ar imagina cei din afara sistemului. Mulți rezidenți se confruntă cu nesiguranță, frică și o presiune continuă de a nu greși.
Deși pentru pacienți medicii par adesea stăpâni pe situație, în spatele imaginii de profesionalism se ascund adesea îndoieli, emoții și o responsabilitate uriașă.
Lupta cu anxietatea și atacurile de panică
Poate cea mai tulburătoare parte a mărturisirii este cea în care Torje Iuliu vorbește despre propriile probleme de sănătate psihică provocate de stresul acumulat.
„Anxietatea m-a lovit atât de tare, încât am început să fac atacuri de panică în gărzi. De fiecare dată când suna telefonul, mă tahicardizam violent. Au fost nopți în care mi-am trezit colegul internist doar ca să îmi facă un EKG, pentru că eram convins că ceva este în neregulă cu mine.”
Presiunea nu dispărea nici după terminarea programului. Ajuns acasă, medicul spune că nu reușea să se odihnească, fiind urmărit de gândurile legate de fiecare pacient și de fiecare decizie luată.
„Ajungeam acasă dimineața și nu puteam să dorm. Deloc. Eram terminat psihic. Îmi retrăiam fiecare caz în minte. Fiecare decizie. Fiecare pacient. Fiecare posibilă greșeală.”
Mărturisirea scoate în evidență o problemă despre care se vorbește încă prea puțin în sistemul medical: epuizarea emoțională și impactul psihologic al unei profesii care presupune contact permanent cu suferința și responsabilitatea.
Aparența de putere și realitatea din spatele ei
Medicul a explicat că una dintre cele mai mari dificultăți este nevoia de a părea permanent calm și sigur pe sine, chiar și atunci când interiorul este dominat de teamă și nesiguranță.
„Și partea cea mai grea este că, din exterior, trebuia să pari funcțional. Calm. Stăpân pe tine. Pentru că în medicină se vorbește mult despre rezistență. Dar prea puțin despre cât de ușor se poate rupe un om atunci când poartă singur atâta presiune.”
Această cultură a rezistenței și a tăcerii îi determină pe mulți medici să își ascundă problemele și să evite să ceară ajutor, de teamă să nu fie considerați slabi sau nepregătiți.
În ultimii ani, tot mai multe voci din domeniul medical au atras atenția asupra necesității unui sprijin psihologic real pentru rezidenți și pentru personalul medical aflat în prima linie.
Mesajul adresat tuturor celor care suferă în tăcere
În finalul postării, Torje Iuliu a vorbit despre momentul în care a înțeles că nu mai poate continua singur și că are nevoie de ajutor.
„A durat până am înțeles că nu mai pot continua așa. Că nu este normal să trăiești permanent în frică. Că nu înseamnă slăbiciune să recunoști că ai nevoie de ajutor. Și cred că acela a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea, momentul în care am cerut ajutor, pe care, din fericire, l-am primit.”
Mesajul său s-a transformat într-un apel pentru toți cei care se confruntă cu probleme similare, indiferent de profesie.
„Scriu asta pentru toți rezidenții, medicii tineri și oamenii care trec prin lupte tăcute. Pentru cei care zâmbesc la muncă și se prăbușesc când ajung acasă. Pentru cei care cred că trebuie să ducă totul singuri. Nu, nu trebuie.
«Am nevoie de ajutor.» E cel mai mare act de curaj!”, a conchis medicul.
Mărturisirea sa vine într-un moment extrem de sensibil pentru sistemul medical românesc, după decesul medicului rezident de la Spitalul Floreasca. Cuvintele sale au deschis o discuție amplă despre sănătatea mintală a personalului medical și despre nevoia de sprijin pentru cei care, zi de zi, au grijă de viețile altora, în timp ce își poartă propriile lupte în tăcere.
