Roxana
Întotdeauna mi-am dorit o familie. Crescând prin centre de plasament, priveam la alți copii cum erau luați acasă de părinți iubitori. Îi vedeam ținându-se de mână și râzând, iar pentru mine asta părea un vis de neatins. Cărțile despre familii iubitoare îmi alimentau speranțele, dar mă întrebam adesea dacă asemenea lucruri se întâmplă în realitate. Chiar există oameni care se iubesc cu adevărat așa de mult?
Apoi, l-am cunoscut pe Robert. Era tot ce mi-aș fi dorit de la o persoană: blând, amuzant, generos, și mai mult decât atât, avea o familie mare și călduroasă. Încă de la prima întâlnire, familia lui m-a primit cu brațele deschise, de parcă aș fi fost mereu parte din viețile lor. Cine s-ar fi gândit că o fată ca mine va ajunge să aibă o familie în care să audă cuvinte precum: „Hai, treci și tu la masa de duminică”?
Era o atmosferă caldă și plină de iubire la mesele lor de familie. Mama lui Robert, cu privirea ei blândă, îmi întindea mâncarea cu un zâmbet. „Dă-mi cartofii, draga mea,” spunea ea, de parcă eram chiar fiica ei. Tatăl lui Robert, un bărbat impunător cu un râs zgomotos, îmi făcea cu ochiul de la capătul mesei. „Încă o felie de plăcintă?” spunea el complice. „Să nu-i spui mamei tale, dar am păstrat una în plus pentru tine.”
Aceste momente păreau ireale, un vis care mi se împlinea după o viață întreagă de singurătate. Erau cu adevărat ca o familie pentru mine, iar Robert mă iubea așa cum doar în povești auzisem. Într-o seară, în timp ce stăteam pe o bancă în parc, mi-a luat mâinile în ale lui și, cu o privire plină de emoție, m-a întrebat dacă vreau să fiu soția lui. Lacrimile mi-au umplut ochii, iar răspunsul meu a fost un „Da” emoționat.
La scurt timp, am aflat că sunt însărcinată. Gemenii pe care îi așteptam păreau să aducă și mai multă lumină în viețile noastre. Eram pe culmile fericirii, vorbeam despre numele lor și ne imaginam cum va fi să fim părinți. Totul părea să fie perfect, până când, într-o zi, am primit un telefon care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Era o zi de joi când am aflat că Robert fusese implicat într-un accident. Inima îmi bătea nebunește în timp ce mă grăbeam spre spital, rugându-mă să fie bine. Însă, când am ajuns acolo, un medic cu o expresie gravă mi-a spus, cu blândețe, că Robert nu a supraviețuit. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Era ca un vis urât din care nu mă puteam trezi.
Totul s-a desfășurat rapid. Părinții lui au organizat înmormântarea, iar eu, copleșită de durere, am privit din spate cum îl coborau în pământ. Nici măcar nu am avut ocazia să-mi iau rămas-bun. Voiam să strig, să plâng, dar durerea era atât de mare încât nu puteam face altceva decât să stau în tăcere.
După înmormântare, mă simțeam atrasă de cimitir, ca un ritual tăcut în care încercam să-mi păstrez legătura cu el. Stăteam lângă mormântul lui și îi vorbeam despre gemeni, despre dorul pe care îl simțeam în fiecare zi. Într-o zi, în timp ce mă aflam acolo, am auzit un sunet slab de telefon. Era atât de neașteptat în liniștea cimitirului, încât am simțit cum un fior îmi străbate corpul.
Privind în jur, am observat un telefon abandonat în iarbă, lângă piatra funerară. Când m-am apropiat de el, am văzut că pe ecran apărea numele „Robert”. Mâinile mi-au început să tremure. Era imposibil. În acea liniște, am ridicat telefonul și am auzit vocea lui.
„Hei, iubito,” a spus el, cu vocea calmă și iubitoare pe care o cunoșteam atât de bine.
Șocată, am scăpat telefonul din mână, iar lumea s-a întunecat în jurul meu. Când m-am trezit, eram la spital, cu un gol adânc în piept și o durere insuportabilă în cap. Lângă patul meu stătea mama lui Robert, palidă, cu o privire plină de frică și îngrijorare.
„L-ai auzit și tu?” m-a întrebat ea, aproape șoptit.
Am încremenit. „Cum putea fi Robert?” Am dat încet din cap, neînțelegând ce s-a întâmplat. El era îngropat, plecat din această lume. Dar vocea… vocea era reală, exact cum o știam.
Mama lui Robert a hotărât că trebuie să mergem la poliție. Am ajuns la secția de poliție și am explicat totul unui ofițer. Acesta ne-a ascultat cu o expresie serioasă, chemând un detectiv pentru a ne asculta povestea. Detectivul a luat notițe detaliate și ne-a asigurat că va investiga cazul, deoarece existau suspiciuni că cineva ne manipula.
După câteva săptămâni, încă eram într-o stare de nesiguranță și confuzie. Orice sunet de telefon îmi accelera bătăile inimii, jumătate de teamă, jumătate de speranță. Într-o seară, mama lui Robert m-a sunat să-mi spună că poliția ne-a chemat la secție pentru a ne da vești despre investigație.
La secție, detectivul ne-a explicat că apelurile au fost urmărite până la o adresă din apropiere. Casa aparținea unei femei pe nume Ursula, fosta iubită a lui Robert. Când am auzit acest nume, am simțit un fior rece. Ursula avusese o relație instabilă cu Robert, iar despărțirea lor fusese una dureroasă.
Detectivul a continuat, explicând că Ursula folosea un software avansat de alterare a vocii, cu ajutorul căruia putea imita vocea lui Robert aproape perfect. Vocea pe care o auzisem la cimitir nu fusese decât o manipulare crudă și obsesivă, o încercare de a mă răni profund. Am fost devastată de aceste vești, dar în același timp simțeam un fel de ușurare amară. Știam acum că Robert plecase cu adevărat și că totul fusese doar o înșelătorie malefică.
Ursula a fost arestată la scurt timp după aceea, iar poliția a găsit dovezi care arătau că mă urmărise și că plănuise totul pentru a-mi distruge liniștea. Fiecare detaliu dezvăluit de poliție mă făcea să înțeleg cât de tulburată fusese Ursula și cât de departe era dispusă să meargă pentru a-mi distruge viața.
Încercând să îmi revin, am realizat că nu sunt singură. Gemenii pe care îi așteptam îmi ofereau forța de care aveam nevoie să trec prin această perioadă. Familia lui Robert mi-a fost alături în tot acest timp, iar mama lui mi-a oferit sprijinul pe care nu l-am avut niciodată în copilărie.
Într-o seară, stăteam cu mama lui Robert în bucătărie, iar gemenii se mișcau în burtică, semn că viața continuă. „Suntem încă o familie,” mi-a spus ea, strângându-mi mâna cu tandrețe. „Robert ar fi vrut să rămânem împreună, pentru tine și pentru copiii tăi.”
În acel moment, am simțit că, deși Robert nu mai era alături de noi, dragostea și amintirea lui vor rămâne mereu vii. Aveam o familie care să mă susțină, iar copiii noștri vor crește cu povești despre tatăl lor, care ne-a unit într-un mod cu totul deosebit.
În fața provocărilor și a durerii, am găsit puterea de a merge mai departe, cu sprijinul unei familii care nu m-a lăsat niciodată singură. Și pentru prima dată de la plecarea lui Robert, am simțit că, într-un fel, vom fi bine. Viața își va urma cursul, iar iubirea pe care o purtăm în suflet va continua să ne dea putere.
