Cristina Cohuț
Nicu Covaci, fondatorul trupei Phoenix, a fost unul dintre cei mai mari muzicieni ai României, lăsând în urmă o moștenire muzicală de neprețuit. Cu toate acestea, viața sa nu a fost lipsită de provocări și sacrificii, iar mulți dintre cei care l-au admirat nu cunosc întreaga poveste a drumului său. Astăzi, ne reamintim despre un om care a adus un suflu nou în muzica românească și a riscat totul pentru a-și urmări visul.
Începuturile lui Nicu Covaci
Născut pe 19 aprilie 1947 în Timișoara, Nicu Covaci a manifestat încă de mic o pasiune aparte pentru muzică. La început a studiat pianul și acordeonul, apoi și-a îndreptat atenția către muzicuță și chitară, instrumente ce aveau să-i definească stilul. Însă Nicu nu a fost atras doar de sunet. Limbile străine, artele plastice și cultura universală l-au modelat încă din copilărie, oferindu-i o viziune largă asupra lumii. A urmat Liceul de Arte Plastice și Institutul de Arte Plastice din Timișoara, experiențe care i-au rafinat simțul estetic și au influențat mai târziu stilul vizual al trupei Phoeni, relatează capital.ro.
În 1961, la doar 14 ani, Nicu Covaci a pus bazele trupei Phoenix, o formație care avea să devină una dintre cele mai importante din istoria rock-ului românesc. Cu piese ca „Vremuri”, „Mugur de fluier” și „Cei ce ne-au dat nume”, Phoenix a reușit să capteze spiritul unei generații sufocate de cenzura comunistă, oferindu-le oamenilor o gură de aer proaspăt prin muzică și mesaj.
Phoenix nu a fost doar o trupă, ci o adevărată mișcare culturală. Stilul lor, o combinație între rock și folclor românesc, a creat un nou gen muzical, original și profund. Prin compozițiile sale, Covaci a reușit să transmită esența sufletului românesc într-o perioadă în care identitatea națională era supusă unui proces continuu de alterare.
Sacrificiul suprem pentru libertate
În 1976, după ani de presiuni și interdicții impuse de regimul comunist, Nicu Covaci a luat decizia radicală de a părăsi România. Gestul său a fost unul curajos, dar extrem de riscant. Pentru a putea pleca, a renunțat la cetățenia română și a recurs la o căsătorie fictivă, o alegere disperată într-o epocă în care orice încercare de a evada din țară putea fi pedepsită sever.
După plecarea sa, Covaci a încercat să-i ajute și pe ceilalți membri ai trupei să evadeze. Povestea celebră a scosului ilegal al colegilor săi din țară, ascunși în boxele Marshall, este una dintre cele mai impresionante din istoria muzicii românești. Grănicerii nu au descoperit planul ingenios, iar băieții din Phoenix au reușit să treacă în libertate. Pentru Covaci, acest episod a fost echivalentul unei adevărate lupte pentru supraviețuire artistică.
Acest act de curaj nu a fost lipsit de riscuri uriașe. Dacă ar fi fost descoperiți, ar fi putut însemna închisoare grea pentru toți. Dar pentru Covaci, muzica și libertatea merită orice risc. Era conștient că doar într-un mediu liber Phoenix putea să-și continue drumul artistic autentic.
Phoenix în exil: Lupta cu un altfel de sistem
Ajuns în Amsterdam, Covaci a încercat să reconstruiască trupa Phoenix de la zero. Occidentul nu a fost însă atât de primitor pe cât s-ar fi așteptat. Concurența acerbă, barierele lingvistice și lipsa sprijinului financiar au făcut ca drumul spre succes să fie presărat cu obstacole. Cu toate acestea, Phoenix a reușit să lanseze albume apreciate și să susțină concerte, mai ales în comunitățile de români din diaspora.
Phoenix nu a renunțat la mesajul său profund. Chiar și în exil, muzica lor a păstrat puternice influențe folclorice și a promovat ideea de identitate națională. Albume precum „Cantafabule” au devenit simboluri ale rezistenței prin artă.
Pe lângă lupta pentru supraviețuirea artistică, Covaci s-a confruntat și cu dorul de casă, cu alienarea și cu dorința constantă de a se întoarce într-o Românie liberă. Exilul l-a marcat profund, dar l-a și întărit.
Dezamăgirile la întoarcerea în România
După Revoluția din 1989, Nicu Covaci s-a întors în România, sperând să regăsească o societate liberă și deschisă. A fost întâmpinat de mulțimi entuziaste, dar și de o industrie muzicală profund schimbată. Rock-ul autentic părea să fi pierdut teren în fața altor genuri muzicale, iar trupele de legendă ca Phoenix erau privite cu nostalgie, dar fără sprijin concret.
Covaci a vorbit adesea despre tristețea sa legată de lipsa de susținere pentru noile proiecte Phoenix. În interviurile sale, a deplâns faptul că doar piesele vechi sunt promovate, în timp ce noile creații sunt ignorate. De asemenea, a atras atenția asupra manipulării publicului și asupra superficialității tot mai mari a gusturilor muzicale.
El a observat cu amărăciune că publicul român era mai interesat de distracție facilă decât de artă autentică. Deși Phoenix continua să atragă mii de oameni la concerte, sprijinul mediatic și instituțional era aproape inexistent.
În ciuda acestor greutăți, Nicu Covaci a continuat să creeze și să inspire. Albumele lansate în anii 2000 păstrează mesajul său autentic: chemarea la libertate, la demnitate și la regăsirea rădăcinilor.
Moștenirea lăsată de Nicu Covaci
Nicu Covaci nu a fost doar un muzician. A fost un simbol al rezistenței culturale, un luptător pentru libertate și demnitate. A demonstrat că arta poate supraviețui chiar și în cele mai grele condiții și că adevărul interior nu poate fi înăbușit de nicio dictatură.
Moartea sa, în 2024, la vârsta de 77 de ani, a marcat sfârșitul unei epoci. Dar moștenirea lui rămâne vie. Muzica Phoenix este cântată în continuare de generații întregi, iar mesajul său de curaj, libertate și autenticitate continuă să inspire.
Întreaga lui viață poate fi rezumată într-o lecție simplă, dar profundă: indiferent cât de greu ar fi drumul, nu trebuie să renunțăm niciodată la visul nostru. Prin munca sa, Nicu Covaci a arătat că fiecare om are puterea de a schimba lumea, măcar puțin, dacă își urmează inima.
Phoenix, cu toate transformările sale, rămâne și astăzi un simbol viu al spiritului românesc autentic. Fiecare piesă, fiecare acord compus de Covaci respiră dorința de libertate și dragostea față de rădăcini.
În final, Nicu Covaci nu a fost doar un creator de muzică, ci un creator de conștiință. Iar muzica sa rămâne un testament etern al spiritului său rebel, liber și autentic.
