Laciu Andreea
Pe colțul unei străzi aglomerate din oraș, lângă un magazin de cartier, stătea în fiecare dimineață un bătrân cu o cutie de chibrituri, câteva pliculețe de ceai și o pancartă scrisă de mână: „Vând cu speranță. 2 lei plicul”. Lumea trecea pe lângă el grăbită, prea prinsă în telefoane și gânduri ca să observe ochii senini și haina uzată care păstra încă demnitatea unui alt timp.
Bătrânul se numea Petre. Avea 76 de ani și ieșea în fiecare zi la colțul străzii nu pentru că voia, ci pentru că trebuia. Pensia nu-i ajungea, iar amintirile despre o viață învățată cu respect și muncă îl făceau să-și păstreze verticalitatea, chiar și atunci când frigul îi pătrundea în oase.
Într-o dimineață de toamnă, când frunzele se strângeau pe trotuar ca niște povești ruginite, în fața lui Petre s-a oprit o tânără. Purta un hanorac larg, un rucsac în spate și ochii curioși ai cuiva care se oprește rar, dar sincer. L-a salutat politicos și a întrebat, zâmbind:
— Ce fel de ceai vindeți?
Petre a tresărit ușor. Nu mulți îl întrebau ceva, iar întrebarea, deși simplă, îl emoționă.
— Am de tei, mentă și fructe de pădure. Le pun eu în plicuri, din grădina mea… ce-a mai rămas din ea.
Tânăra a zâmbit și i-a întins o bancnotă de 10 lei.
— Aș vrea unul cu mentă. Dar păstrați restul, vă rog.
Bătrânul i-a dat plicul, iar ea a plecat în grabă, fără să mai spună nimic. Petre a rămas cu bancnota în mână, ușor încurcat. Era mult pentru un singur plic. Însă nu era doar despre bani — era despre faptul că cineva se oprise, vorbise cu el, îl văzuse.
Zilele au trecut, și fata a început să revină. Nu zilnic, dar suficient cât să se nască o rutină tăcută. De fiecare dată cumpăra un plic, îi lăsa un bănuț în plus și-i adresa o întrebare diferită: „Cum e vremea în grădină azi?”, „V-ați mai amintit vreo rețetă din tinerețe?”, „Ați mai visat ceva frumos?”
Petre, care de ani întregi nu mai vorbise lung cu nimeni, începu să-i spună povești. Despre cum fusese profesor de muzică, cum visa cândva să-și deschidă o mică școală de arte pentru copiii fără posibilități. Îi povestea cum iubise odată o femeie cu ochi de chihlimbar, cum i-a scris scrisori ani de zile după ce ea plecase din țară. Îi povestea cum în fiecare noapte cânta la un acordeon prăfuit, doar pentru el, ca să nu uite cine a fost.
Tânăra, pe nume Ana, asculta cu inima deschisă. Avea 24 de ani și lucra ca grafician freelancer. Nu știa prea multe despre viață, dar simțea instinctiv că întâlnirea cu acest bătrân nu era întâmplătoare. Într-o zi, după ce ascultase o poveste despre concertul pe care Petre îl susținuse odinioară cu elevii lui într-o sală mică dintr-un sat, Ana a plecat gânditoare. Și i-a venit o idee.
Timp de două săptămâni, a lucrat în tăcere. A desenat, a scris, a fotografiat. A creat un mic volum ilustrat: „Ceaiuri și vise — Poveștile domnului Petre”. L-a imprimat pe banii ei și, într-o sâmbătă dimineață, i l-a oferit bătrânului, cu emoție.
Petre a răsfoit paginile încet. Pe fiecare filă era câte o poveste spusă de el, ilustrată cu desene calde, acompaniată de câte un plic de ceai lipit în colț. La final, era o pagină albă, cu un text scris de mână: „Pentru poveștile care încă nu s-au spus. Le aștept.”
Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi. Era prima dată, după zeci de ani, când cineva nu doar îl ascultase, ci îl văzuse. Nu ca pe un bătrân cu o pancartă, ci ca pe un om, un suflet cu amintiri și dorințe neterminate.
În următoarele săptămâni, volumul a ajuns în mâinile a zeci de oameni din cartier. Unii au cumpărat ceaiurile lui Petre doar pentru a descoperi poveștile. Alții au venit să-i aducă fructe, haine groase, chiar și un scaun nou. Nu mai era invizibil.
Dar cel mai important, Petre începuse din nou să viseze. Într-o zi, i-a spus Anei:
— M-am gândit… Poate nu e prea târziu să fac ceva cu muzica. Poate pot să învăț niște copii să cânte, aici, în parc. Gratuit.
Ana i-a zâmbit larg.
— Asta e o poveste pe care abia aștept s-o scriu.
Uneori, o bancnotă de 10 lei nu e doar o bancnotă. Poate fi cheia care deschide o inimă, începutul unui vis uitat sau puntea între două suflete care nu s-ar fi întâlnit niciodată altfel.
Căci, în cele din urmă, tot ce avem mai valoros nu e ce vindem sau ce cumpărăm, ci ceea ce oferim din inimă — timpul, ascultarea, și curajul de a vedea omul dincolo de aparențe.
