Roxana
Mutarea în cămin trebuia să fie ziua în care încep, în sfârșit, viața de studentă la Cluj. Mă vorbisem cu Bianca, viitoarea mea colegă de cameră, aproape două luni pe chat. Stabiliserăm tot: cine aduce fierbătorul, ce perdele punem, cum împărțim frigiderul. Ea scrisese, cu majuscule, că vom împărți „TOT”.
Apoi am văzut cum au coborât părinții mei din mașină.
Sacii negri, duba unchiului și o pată pe tricou
Tata purta niște blugi rupți, un tricou decolorat, cu o pată lângă tiv, și o geacă maro pe care nu i-o mai văzusem de ani de zile. Mama avea părul ciufulit, un hanorac găurit la manșete și o dungă de praf pe obraz.
Lucrurile mele nu erau în valize. Erau îndesate în saci negri de gunoi.
Iar mașina era duba albastră a unchiului Mihai, îndoită pe o parte și cu un capac de roată lipsă.
„Asta încă merge”, a zis tata, când l-am întrebat de ce n-au venit cu camioneta lui. „Și are mai mult loc.” Am simțit că ceva nu e în regulă, dar n-am apucat să întreb.
Exact atunci a parcat lângă noi un SUV alb, nou-nouț. Din el au coborât Bianca și părinții ei. Bianca s-a uitat la părinții mei, apoi la saci, apoi la dubă. A spus doar: „Aha.”
Domnul Sorin, tatăl ei, s-a uitat o jumătate de secundă la mâna tatei înainte să i-o strângă. Mama a lăudat lenjeria Biancăi. Tata a luat doi saci în spate și a zis că îi urcă repede, „până nu ne ridică ăștia mașina”.
Mi-aș fi dorit să mă înghită asfaltul.
Întrebarea la care mama a răspuns „cam de toate”
Sus, în cameră, părinții mei au fost de o amabilitate exagerată. Tata ținea ușile tuturor. Mama a ajutat o bunică necunoscută să care o cutie. Au oferit apă, au montat un raft. Bianca devenea tot mai tăcută.
„Nu știam”, mi-a șoptit la un moment dat.
Mama Biancăi a întrebat-o pe mama cu ce se ocupă. Mama a făcut o pauză și a spus: „Cam de toate.” Mama Biancăi a zis din nou „Aha”. Tata și-a îngropat privirea în șuruburile raftului.
Am ieșit pe hol și l-am tras de mânecă. „Ce se întâmplă?”
„Am făcut-o intenționat”, a zis tata.
Lista de întrebări pe care tata o ținuse minte
Mama a recunoscut că sacii de gunoi fuseseră ideea ei. Tata voia să vadă cum se poartă colega mea de cameră cu mine când crede că nu are ce câștiga.
Apoi mi-a înșirat întrebările Biancăi, pe care eu i le povestisem în treacăt, de-a lungul verii. Dacă mașina e a mea sau mi-au cumpărat-o ei. Dacă vila de la munte din pozele mele e a noastră. Ea e, de fapt, a unchiului Mihai. Dacă mai avem și alte proprietăți. Cu ce se ocupă tata, după care Bianca îi căutase firma pe internet. Dacă îmi plătesc ei taxa, dacă am bursă socială, dacă îmi permit abonamentul la cantină.
Eu le trecusem pe toate cu vederea.
Tata mi-a povestit atunci despre Dorin, colegul lui de cameră din anul doi de facultate. Cel mai bun prieten al lui, credea el. Dorin începuse prin a-i cere bani de o cină. Apoi de chirie, de excursii, apoi împrumuturi pentru o idee de afacere.
„Aproape 20.000 de euro”, a spus mama.
După terminarea facultății, Dorin a dispărut, cu cea mai mare parte din bani nedați înapoi. Mai târziu, tata a aflat că le spunea altora că e „util” pentru că are o familie cu bani. Dorin nu și-a cerut niciodată iertare.
„Fii atentă”, mi-a zis tata. „Nu vreau să devin exact lucrul de care te avertizez.”
Mama a adăugat că oamenii se arată cum sunt când cred că nu mai au nimic de câștigat.
Frigiderul care nu mai era „al nostru”
Când m-am întors în cameră, Bianca mi-a propus să ne ținem mâncarea separat. Cu două săptămâni înainte îmi scrisese că împărțim „TOT”. Seara, la cină, a anunțat că eu merg să mănânc cu părinții mei. Apoi a adăugat, puțin stânjenită: „Am presupus.”
Planul tatei nu mi se mai părea chiar atât de absurd.
La plecare, l-am rugat pe tata să-și aducă data viitoare haine normale. „Sunt în dubă”, mi-a răspuns. De data asta, domnul Sorin i-a strâns mâna fără nicio ezitare.
Când am rămas singure, Bianca mi-a spus că din poze părusem dintr-o familie cu stare și că se simte păcălită. I-am zis adevărul: mașina e a mea, tata are trei afaceri, mama e contabilă. A răsuflat ușurată. „M-ai speriat”, mi-a spus. Fratele ei avusese odată un coleg de cameră care nu-și permitea nimic, și ea se temuse de stânjeneala banilor.
„Și frigiderul nostru de ce a devenit doar al meu?”, am întrebat-o.
„Ai dreptate. Am fost groaznică.”
I-am spus că fusese un test. S-a enervat o clipă, apoi a râs scurt: „Am picat rău de tot.”
Ce am înțeles după mutarea în cămin
Bianca a sunat-o pe mama și și-a cerut iertare pentru presupunerile făcute după cum arătau. Mama a acceptat. Tata a zis doar că rușinea e utilă dacă n-o irosești.
Bianca a încetat să mă mai întrebe cât costă lucrurile. Am început să mergem la concerte gratuite, la seri de film în cămin și la shaorma la jumătate de preț, joia.
Și mi-am dat seama de ceva mai neplăcut. Mi-a fost rușine că Bianca ar putea crede că suntem săraci. Asta m-a deranjat mai mult decât orice făcuse ea.
După o lună, i-am recunoscut tatei că avusese dreptate. Mama a strigat din bucătărie să noteze data. Tata a spus însă că nu avusese dreptate de tot: Bianca își ceruse iertare, Dorin niciodată. „Oamenii îți pot arăta ceva urât despre ei fără ca asta să fie tot ce sunt.”
În anul doi am stat tot cu Bianca. Când tata a venit în vizită cu un tricou polo curat și cu camioneta lui, ea a zis: „Uau, ați urcat în lume, domnule Radu.” De Crăciun i-a făcut cadou o pereche de blugi fără găuri. „Ăștia nu merg”, a glumit tata. „Ar putea să mă respecte lumea.”
Ani mai târziu, am fost domnișoara ei de onoare. La nuntă, Bianca a dansat cu tata și i-a spus că ar fi trebuit să se îmbrace așa din prima zi.
„Atunci n-aș fi învățat nimic”, i-a răspuns el.
Prima impresie spune uneori multe. Doar că nu trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt.
