Miruna
O întâmplare neobișnuită petrecută în satul Valea Mare a schimbat felul în care oamenii privesc semnele venite din jurul lor. Trei zile la rând, o cioară a stat lângă un vechi capac de canal și a croncănit fără oprire, ca și cum ar fi încercat să atragă atenția cuiva. La început, localnicii au râs și au crezut că pasărea caută hrană. Însă Ilie, un bărbat obișnuit să observe lucrurile mărunte, a simțit că în spatele comportamentului ei se ascunde ceva grav. Când capacul ruginit a fost ridicat, oamenii au descoperit în întuneric două vieți aflate la limită.
Semnul pe care nimeni nu l-a luat în serios
În clipa în care lumina lanternei a pătruns prin gura canalului, Ilie a simțit cum i se oprește respirația. Jos, pe fundul rece și umed, se vedeau doi pui de pisică. Unul era ghemuit lângă perete, tremurând din tot corpul, iar celălalt încerca să se ridice, dar cădea imediat înapoi.
Amândoi erau murdari, slăbiți și aproape fără putere.
— Doamne ferește… a șoptit tanti Maria, vecina care venise prima cu lanterna. Sunt pui. Sunt doi pui acolo!
Cioara, care până atunci stătuse nemișcată pe gard, a scos un croncănit scurt, apoi a zburat câțiva metri și s-a așezat pe acoperișul magaziei. Părea că urmărește fiecare mișcare a oamenilor.
— Asta încerca să ne spună, a murmurat Ilie. Trei zile ne-a chemat aici.
Vecinul Sandu, cel care râsese cel mai tare de pasăre cu o zi înainte, și-a dat jos căciula și a rămas cu ea în mână.
— Eu am zis că e pasăre nebună… Uite ce proști am fost.
Canalul era îngust și adânc de aproape doi metri. Mirosul greu de umezeală urca din întuneric, iar pereții de beton erau acoperiți cu noroi. Puii nu aveau cum să iasă singuri. Cineva trebuia să coboare.
— Aduceți o scară! a strigat Ilie. Repede!
În câteva minute, curtea s-a umplut de oameni. Unii veniseră din curiozitate, alții din grijă. Cineva a adus o scară veche de lemn. Altul a venit cu o pătură. Tanti Maria a fugit în casă după un lighean cu apă caldă și niște prosoape.
— Cobor eu, a spus Ilie.
— Ai grijă, măi omule, i-a zis Sandu. Capacul ăsta n-a mai fost deschis de ani de zile. Poate se surpă ceva.
— Dacă mai stăm, mor acolo, a răspuns Ilie.
A coborât încet, cu lanterna prinsă sub braț. Când a ajuns jos, puiul care încă mai avea putere a încercat să se tragă înapoi. Nu mai putea mieuna. Scotea doar un sunet slab, spart, aproape ca un suspin.
— Gata, micuțule, a spus Ilie încet. Nu-ți fac nimic. Am venit să te scot de aici.
L-a luat în palme și l-a ridicat spre cei de sus. Maria l-a prins cu grijă și l-a învelit în prosop.
Al doilea pui era într-o stare mai gravă. Stătea nemișcat, cu ochii lipiți și cu blana udă.
— Trăiește? a întrebat cineva de sus.
Ilie a pus două degete pe pieptul micuțului.
— Da. Dar abia respiră.
L-a ridicat și pe el. Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai spus nimic. Oamenii priveau cele două animale ca și cum ar fi văzut, pentru prima dată, cât de aproape fusese o tragedie.
Salvarea din întunericul canalului
Cei doi pui au fost duși imediat în casa lui Ilie. Soția lui, Elena, a aprins soba, deși afară nu era frig. Voia doar să le facă repede căldură.
— Adu laptele, dar încălzește-l puțin, i-a spus ea nepoatei care venise în fugă din curte. Și caută seringa aia mică de la medicamente.
— Crezi că scapă? a întrebat fata, privind spre puiul mai slăbit.
Elena nu a răspuns imediat. L-a șters cu grijă pe cap, apoi l-a învelit într-o cârpă moale.
— Dacă au rezistat trei zile acolo, poate mai au o șansă.
Ilie stătea lângă ușă, cu hainele murdare de noroi. Se uita pe geam spre curte. Cioara era încă acolo, pe gard. Nu mai croncănea. Doar privea.
— Uite-o, a zis el încet. Parcă așteaptă să vadă dacă sunt bine.
Sandu a venit și el în prag. Avea fața schimbată.
— Măi Ilie, eu nu sunt om care crede în povești, dar pasărea asta… parcă a știut.
— A știut, a răspuns Ilie. Poate i-a auzit mișcând. Poate i-a văzut când au căzut. Poate doar a înțeles că acolo e ceva viu.
— Și noi n-am înțeles nimic.
În aceeași seară, Ilie a chemat medicul veterinar din comuna vecină. Acesta a venit cu trusa lui, grăbit, dar când a văzut puii a dat din cap îngrijorat.
— Sunt deshidratați și foarte slăbiți. Unul are o lovitură la picior, probabil de la cădere. Dar nu e pierdut. Trebuie ținuți la cald și hrăniți puțin câte puțin.
— Îi luăm noi, a spus Elena fără să stea pe gânduri.
Ilie s-a uitat la ea.
— Ești sigură?
— După ce i-a păzit o cioară trei zile, crezi că îi mai las eu singuri?
Veterinarul a zâmbit pentru prima dată.
— Atunci au noroc.
În zilele următoare, povestea s-a răspândit în tot satul Valea Mare. Oamenii care râseseră de cioară veneau acum la poarta lui Ilie să întrebe de pui.
— Ce fac micuții? a întrebat tanti Maria în a doua dimineață.
— Mănâncă, a spus Elena. Puțin, dar mănâncă.
— Și cioara?
Ilie a arătat spre nucul din capătul curții.
— Tot pe aici e.
Pasărea venea în fiecare dimineață. Se așeza pe o creangă și privea spre fereastra bucătăriei. Elena a început să-i pună firimituri pe gard. Cioara le lua, apoi zbura. Dar se întorcea mereu.
Puii au primit nume după câteva zile. Cel mai vioi a fost numit Nor, pentru blana lui cenușie. Cel mai slăbit a primit numele Licurici, pentru că, așa cum spunea Elena, „ardea încă puțin în el, chiar dacă părea stins”.
Lecția care a schimbat satul Valea Mare
La o săptămână după salvare, Ilie a mers la primărie și a cerut ca toate capacele vechi de canal din sat să fie verificate. Primarul a încercat inițial să trateze problema ca pe o întâmplare minoră.
— Ilie, hai să fim serioși. Pentru doi pui de pisică facem acum comisie?
Ilie l-a privit direct.
— Azi au fost doi pui. Mâine poate fi un copil.
Vorbele acestea au schimbat tonul discuției. În aceeași zi, primăria a trimis doi muncitori să verifice capacele ruginite din sat. Trei au fost înlocuite, iar cel din curtea lui Ilie a fost fixat și semnalizat.
— Trebuia făcut demult, a recunoscut unul dintre muncitori.
— Da, a spus Ilie. Doar că a trebuit să ne spună o cioară.
După aproape o lună, Nor și Licurici alergau prin curte, încă mici, dar sănătoși. Licurici șchiopăta ușor, însă își revenise. Când soarele cădea peste sat, cei doi se jucau sub nuc, exact în locul unde cioara obișnuia să stea.
Într-o seară, Ilie a ieșit pe prispă și a văzut pasărea pe gard. De data aceasta, cioara nu a mai croncănit. A stat câteva clipe, privind spre curte, apoi și-a desfăcut aripile și a zburat peste case.
Elena a ieșit lângă el.
— Crezi că mai vine?
Ilie a zâmbit trist.
— Poate nu mai are de ce.
— Ai văzut? a spus ea. Uneori, Dumnezeu trimite ajutorul în cele mai ciudate forme.
Ilie nu era omul vorbelor mari. Dar în seara aceea a dat din cap.
— Și uneori noi suntem prea grăbiți ca să-l auzim.
Povestea ciorii din Valea Mare a rămas mult timp pe buzele oamenilor. Vecinii nu au mai râs când o pasăre se agita într-un loc. Copiii au învățat să anunțe adulții dacă aud sunete venind din canale, fântâni sau șanțuri. Iar Ilie a pus pe poartă o plăcuță mică, scrisă de mână: „Aici au fost salvați Nor și Licurici”.
Cei care treceau pe uliță se opreau uneori și priveau spre nuc. Nu vedeau mereu cioara. Dar mulți spuneau că, în diminețile liniștite, o pasăre neagră se mai așeza acolo pentru câteva clipe.
Ca și cum verifica dacă totul era bine.
Ca și cum își încheiase misiunea, dar nu uitase niciodată locul unde două vieți fuseseră smulse din întuneric.
