Roxana
De Sfânta Maria m-am dus la hramul bisericii din satul mamei, așa cum fac în fiecare an. Am lăsat un pomelnic de Sfânta Maria în coșul de lângă icoană și, când am tras mâna, s-a mișcat teancul de foi. De sub el a ieșit o foaie de matematică, împăturită în două. Pe ea era scris numele meu. Și al mamei. Și al bunicii, moartă din 1998. Nu era scrisul niciunei rude de-ale mele.
Foaia de matematică pe care scria numele bunicii, moartă din 1998
De Sfânta Maria, biserica din Vlădeni e plină încă de la șase dimineața. Vin oameni și din satele vecine, pentru că e hramul, iar praznicul se ține în curte, sub nucii bătrâni.
Eu ajung de obicei pe la opt. Am pomelnicul scris de acasă, pe o coală albă, cu numele viilor pe o parte și ale morților pe cealaltă. Așa m-a învățat mama.
Foaia străină era scrisă mare, apăsat, cu pixul trecut de două ori peste litere. „Vii: Paraschiva. Elena. Mihai.”
Elena sunt eu. Paraschiva e mama. Mihai e fratele meu, plecat de 15 ani în Spania.
Am întors foaia. La „Adormiți” era trecută Ioana. Bunica mea. A murit în ianuarie 1998, când eu aveam nouă ani. Erau și alte nume acolo, pe care nu le cunoșteam. Vasile. Un alt Vasile. Domnica.
Mi s-a făcut frig, deși afară erau 29 de grade.
Pomelnicul de Sfânta Maria pe care nu îl scrisese nimeni din familia mea
La masa de lângă strană stătea o femeie în vârstă, cu batic negru, care aduna foile și le lega cu ață. O știam din vedere, dar nu i-am aflat niciodată numele.
I-am arătat foaia și am întrebat-o dacă știe cine a adus-o.
S-a uitat două secunde, apoi a zis, fără să ezite: „Asta e de la tanti Aurica. Ea le scrie pe foaie de caiet, de când o știu eu.”
Am întrebat-o care Aurica.
„Aurica Dobre. De la capătul satului, lângă fântână. Vine în fiecare an de Sfânta Maria, prima, la șase. Aduce și flori.”
Numele ăsta nu-l auzisem niciodată în casa noastră. Nici de la mama, nici de la bunica, nici la mesele de pomenire unde se povestește tot satul.
Drumul până la casa de lângă fântână
Am ieșit din biserică fără să mai stau la praznic. Am mers pe jos vreo douăzeci de minute, pe uliță în jos, până la fântâna cu cumpănă.
Casa era mică, văruită în alb, cu o poartă de lemn care nu se închidea bine. În curte, un câine bătrân nici nu s-a ridicat când am intrat.
Femeia care mi-a deschis avea 81 de ani și mâinile pline de pete de la soare. M-a privit vreo trei secunde, apoi s-a sprijinit de tocul ușii.
„Tu ești a Paraschivei”, a zis. „Semeni cu maică-ta când era de douăzeci de ani.”
I-am arătat foaia de matematică. A dat din cap, ca și cum ar fi așteptat asta de mult.
„Intră. Fac o cafea.”
Cei doi ani despre care nu mi-a povestit nimeni niciodată
În toamna lui 1989, mama a fost internată la un sanatoriu, la Bisericani. A stat acolo aproape doi ani. Eu aveam patru luni.
Tata lucra la Combinat, în trei schimburi. Bunica Ioana avea deja probleme cu inima și mai avea în grijă doi nepoți.
Aurica Dobre era vecină de gard cu bunica. Nu avusese copii. M-a luat la ea acasă și m-a ținut până când mama s-a întors, în vara lui 1991.
„Mă sculam noaptea la tine de trei ori”, a spus, cu ceașca în mână. „Aveai o bluziță galbenă cu iepuri și nu voiai să dormi fără ea.”
Când mama s-a întors acasă, m-a luat înapoi. Era dreptul ei. Aurica nu a cerut nimic și nu a venit după aceea la poartă, ca să nu tulbure lucrurile.
Dar din vara aceea, în fiecare an, a dus la biserică un pomelnic de Sfânta Maria cu numele meu pe el. Patruzeci de ani.
De ce nu mi-a spus nimeni, în toți anii ăștia
Am întrebat-o direct de ce a tăcut mama.
A pus ceașca jos și mi-a răspuns blând, fără nicio urmă de reproș: „Maică-ta a suferit destul că nu te-a ținut ea în brațe în primii ani. Ce să-i mai amintesc eu?”
Apoi a adăugat: „Eu nu ți-am fost mamă. Eu doar te-am ținut în loc, până s-a întors a ta.”
Am întrebat-o de ce m-a trecut la „vii” în fiecare an, când putea la fel de bine să se roage acasă.
A ridicat din umeri. „Potrivit credinței, la Sfânta Maria te rogi pentru copii. Eu atâta am avut de dat.”
Am stat la ea până s-a întunecat. Am aflat cine erau Vasile, Domnica și celălalt Vasile. Soțul ei, sora ei, fratele.
Ce am făcut când m-am întors acasă
Mama are 78 de ani și locuiește la bloc, în Ploiești. Nu am întrebat-o nimic despre Bisericani. Nu era nevoie.
I-am spus doar că am fost la Vlădeni și că am trecut pe la Aurica Dobre. A tăcut vreo zece secunde. Apoi a zis: „Bine ai făcut.”
Am înțeles, în ziua aceea, ceva ce nu se învață din povești. Dragostea nu se ține în acte și nu are nevoie de recunoaștere ca să existe. Uneori stă patruzeci de ani într-un coș de pomelnice, pe o foaie de caiet, sub toate celelalte hârtii.
La anul, de Sfânta Maria, mă duc tot la șase dimineața. Punem foile împreună.
