Laciu Andreea
Povestea zilei. Era o seară obișnuită de toamnă când l-am întâlnit pentru prima oară. Un bărbat înalt, cu ochii verzi și un zâmbet blând, stătea pe o bancă din parc, privind în gol. Părea pierdut, atât în gânduri, cât și în timp. M-am apropiat instinctiv și l-am întrebat dacă este bine. A ridicat privirea spre mine, iar în ochii lui am citit o confuzie profundă.
„Nu știu cine sunt”, mi-a spus cu o voce calmă, dar încărcată de neliniște. „Am încercat să-mi amintesc, dar nu reușesc.” Am rămas uimită. Nu mai întâlnisem niciodată pe cineva care să sufere de amnezie. Nu părea rănit, dar era evident că trecea printr-o criză. Simțeam că nu-l pot lăsa singur, așa că l-am întrebat dacă are unde să meargă. Răspunsul lui m-a făcut să-mi urmez instinctul: „Nu știu.”
L-am invitat la o cafenea din apropiere. Pe drum, am aflat că își amintea doar un nume: „Alex”. Nu știa dacă era al lui sau dacă aparținea altcuiva. Avea doar câteva obiecte în buzunare: un ceas scump, un bilețel mototolit cu un număr de telefon și o cheie de mașină.
În zilele ce au urmat, am încercat să-l ajut. Am sunat la numărul de pe bilețel, dar nimeni nu a răspuns. Am verificat împreună baza de date a persoanelor dispărute, fără succes. Cu fiecare zi, ne apropiam tot mai mult. Alex era un bărbat deosebit – blând, inteligent, plin de umor. Simțeam că mă îndrăgostesc de el, deși o parte din mine se temea. Cine era el cu adevărat? Ce trecut ascundea?
După aproape o lună, în timp ce mergeam spre apartamentul meu, s-a întâmplat ceva neașteptat. Alex s-a oprit brusc, și-a pus mâinile la cap și a scos un oftat prelung. Când și-a ridicat privirea spre mine, ochii lui erau schimbați. Părea înspăimântat.
„Mi-am amintit…” a spus răgușit. „Dumnezeule, mi-am amintit tot.”
Respira greu, iar mâinile îi tremurau. Încercam să-l liniștesc, dar el părea copleșit. După câteva minute, mi-a spus cu o voce slabă: „Trebuie să ne îndepărtăm de aici. Imediat.”
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce însemna asta? Ce își amintise atât de înspăimântător? L-am urmat fără să pun întrebări, până am ajuns într-un loc mai retras. Atunci, cu un aer tulburat, mi-a spus adevărul: „Nu mă cheamă Alex. Numele meu adevărat este Victor. Și sunt urmărit.”
Întregul meu corp s-a încordat. Urmărit? De cine? De ce? Am încercat să-l fac să-mi explice, iar ceea ce mi-a spus m-a făcut să îngheț. Înainte de amnezie, Victor lucrase ca jurnalist de investigație. Descoperise o rețea de corupție la nivel înalt, iar în momentul în care era pe cale să publice dovezile, fusese atacat. Tot ce știa era că cineva încercase să-l omoare, dar scăpase în ultimul moment, pierzându-și memoria în urma loviturii la cap.
M-am simțit copleșită de informații, dar nu aveam timp să procesez totul. „Trebuie să plec”, mi-a spus el. „Dacă m-au căutat până acum, nu mă vor lăsa în pace.” Ochii lui păreau triști, dar hotărâți.
Nu știam ce să fac. Nu voiam să-l pierd, dar nici nu voiam să-l țin în pericol. L-am ajutat să se ascundă pentru câteva zile, iar el a reușit să contacteze un fost coleg care îl credea mort. Cu ajutorul lui, Victor a obținut suficiente dovezi pentru a aduce totul la lumină. În cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală, iar cei responsabili au fost trași la răspundere.
Dar asta a venit cu un preț. Victor nu mai putea rămâne în oraș. Era încă în pericol. În ziua în care a plecat, m-a privit lung și mi-a spus: „Îți voi fi mereu recunoscător. Dacă vreodată voi putea să mă întorc, te voi căuta.”
A trecut un an de atunci, și încă mă gândesc la el. Nu știu unde este, dacă este în siguranță sau dacă și-a găsit un nou drum. Dar un lucru știu sigur: omul pe care l-am întâlnit în acea seară de toamnă a fost mai mult decât un bărbat fermecător cu amnezie. A fost un luptător pentru adevăr. Și poate, într-o zi, drumurile noastre se vor întâlni din nou.
Sursa foto: Canva PRO
