Povestea zilei. Un bătrân stă pe aceeași bancă în fiecare dimineață. Pe ea era scrijelit un mesaj. Ce însemna, de fapt, acel scris

Parcul era același în fiecare dimineață. Aceeași alee cu frunze uscate, aceeași femeie cu câinele lățos, același băiat care făcea livrări cu bicicleta. Și aceeași bancă — verde, scorojită — pe care stătea un bărbat în vârstă, mereu la aceeași oră: 9:00.

Citește și

Drama din viața eroului naționalei din meciul cu Austria. Prin ce momente cumplite a trecut...

Se numea Victor, avea aproape 80 de ani și purta un palton bej, chiar și vara. În mâini, ținea o pălărie, dar nu o punea niciodată pe cap. O așeza cu grijă pe bancă, lângă el, ca și cum o păstra pentru cineva.

Pe spătarul băncii era scrijelit:

„E.A. + V.M. = ❤️ 1971”

Victor venea acolo de zeci de ani. Nu vorbea cu nimeni, nu citea, nu mânca. Doar privea. Și aștepta.

Într-o zi de toamnă, o adolescentă s-a așezat la celălalt capăt al băncii. Avea o geantă mare de pânză, plină de carioci și un caiet. L-a privit pe bărbat curios.

— Dumneavoastră ați scris astea pe bancă?

Victor s-a întors încet.

— Ce anume?

— Inițialele astea. „E.A. + V.M.”. V.M. sunteți dumneavoastră?

Bătrânul a zâmbit, mai mult cu ochii decât cu buzele.

— Da. Eram tânăr când le-am scrijelit. Cred că eram beat de fericire. Sau poate doar îndrăgostit.

— Și E.A.?

Victor a rămas tăcut o clipă, apoi a privit aleea.

— Elena. Prima mea dragoste. Și, poate, și ultima.

— Și…?

— Și-am pierdut-o. Din prostie. Ne-am certat. Am zis lucruri grele. Ne-am separat. Ne-am promis că, dacă vreodată ne vom regăsi, o vom face aici. Pe banca asta. În fiecare an, în ziua în care ne-am cunoscut. Pe 4 octombrie.

— Și ați mai văzut-o?

— O singură dată. În 1976. A venit, dar cu un inel pe deget. Eu eram deja logodit. Ne-am zâmbit. Ne-am atins mâinile. Și am plecat fiecare pe drumul lui.

— Atunci… de ce mai veniți?

Victor a oftat, dar vocea lui era liniștită.

— Poate ca să nu uit. Poate ca să sper. Sau poate ca să nu fiu singur. Pentru că, într-un fel ciudat, aici nu sunt.

Tânăra s-a numit Lia. A început să vină aproape zilnic. Desena în caietul ei, îl întreba pe Victor despre tinerețea lui, despre muzica de atunci, despre cum era să iubești în vremurile fără telefoane. Victor îi povestea calm, fără patetism, dar cu o lumină aparte în privire.

— Ce ați fi spus, dacă ar fi venit din nou?

— Că mi-a lipsit. Că, în toți anii ăștia, n-a fost zi să nu mă gândesc la ea. Că unele iubiri n-au nevoie să se consume, ca să fie reale.

Într-o zi, Victor n-a mai venit. Lia s-a uitat lung la bancă. A revenit a doua zi. Nimic. Trei zile. Patru.

Pe a cincea zi, a mers la blocul de lângă parc. A întrebat de „domnul Victor, bătrânul cu pălăria”. Portarul i-a spus:

— A murit acum două zile. Liniștit. Avea o scrisoare pe noptieră. N-am deschis-o. Era sigilată. Pe plic scria doar „Pentru EA, dacă vine vreodată”.

Lia a simțit că i se rupe ceva în piept. A cerut permisiunea să ia scrisoarea. A deschis-o cu mâinile tremurând:

„Elena,
Dacă ai găsit vreodată drumul înapoi aici, să știi că nu te-am uitat.
Poate că am iubit din nou. Poate că am trăit frumos. Dar nimeni n-a stat pe banca asta cu mine, în inima mea.

Dacă nu ne-am reîntâlnit în viața asta, poate ne vom revedea dincolo. Și, dacă da, păstrează-mi locul pe bancă.
Cu iubire,
V.M.”

Lia a știut ce are de făcut. A printat o copie a scrisorii și a pus-o într-o folie, bine protejată de ploaie. A lipit-o discret pe spatele băncii, lângă inscripția veche. Apoi a luat un marker și a adăugat o linie fină:

„Te-am căutat și azi.”

A început să vină ea în locul lui Victor. Nu în fiecare zi, dar destul de des. Cu caietul de desen, cu liniștea și cu o floare pe care o lăsa lângă pălăria bătrânului, așezată acum simbolic pe bancă, ca o amintire.

Trecuseră luni. Într-o zi, o femeie în vârstă, cu părul alb prins într-un coc elegant, s-a oprit în fața băncii. A citit scrisul. A simțit mirosul florii. Și a început să tremure.

— El chiar a venit în fiecare an? a întrebat, privind spre Lia.

— Da. Și v-a așteptat până la capăt.

Femeia s-a așezat. A scos o batistă veche și a plâns fără rușine.

— M-a căutat și azi, șopti ea.

Lia a zâmbit. A închis caietul și a lăsat-o singură. Unele momente nu trebuie împărțite.

Pe banca din parc, vremea a trecut. V.M. și E.A. au rămas acolo, în literele săpate de-o mână tânără, într-o poveste care a început cândva în 1971 și a continuat — cu așteptare, cu tăcere, cu iubire — până la sfârșit.

Sau poate chiar și după.

Sursă foto: Pixabay