Laciu Andreea
Povești de viață. Într-o după-amiază călduță de mai, când lumina soarelui părea să învăluie totul într-o aură de optimism, Ana își sărbătorea cea de-a 35-a aniversare. Era o zi pe care o așteptase cu inima ușor nostalgică, dar plină de speranță.
După aproape un deceniu de căsnicie cu Vlad, un bărbat carismatic și aparent devotat, își imagina că ziua avea să fie una liniștită, poate presărată cu câteva surprize plăcute. Nimic nu prevestea că o să descopere chiar atunci o crăpătură adâncă în viața ei, ascunsă sub stratul de frișcă al unui tort.
Ziua a început obișnuit. Vlad i-a urat „La mulți ani!” cu un sărut grăbit pe frunte înainte să plece la muncă, lăsând-o cu promisiunea unei cine romantice în oraș. Ana a petrecut dimineața în compania părinților ei și a câtorva prietene, bucurându-se de flori, mesaje și telefonul video de la fiica lor, Andreea, aflată la studii în Olanda. Nimic nu părea nelalocul lui.
Seara, Vlad a apărut punctual, cu un buchet de trandafiri albi și o cutie mare, decorată festiv. „Este tortul tău preferat, cu ciocolată belgiană și cremă de fistic”, i-a spus, zâmbind larg. Ana l-a privit cu o urmă de emoție – era genul de mic detaliu care o făcea să creadă că el o cunoaște cu adevărat.
Au mâncat într-un restaurant cochet, iar apoi au mers acasă, unde Vlad a insistat să taie tortul împreună. Totul părea aproape regizat – muzică relaxantă, lumânări aprinse și pahare de prosecco.
Când Ana a tăiat prima felie, cu mâinile încă tremurând puțin de emoție, lama cuțitului a întâlnit un obstacol dur. Ceva era în tort. Inițial, a crezut că e un element decorativ ratat sau un suport de plastic. Dar când a tras afară obiectul, a descoperit o cutiuță mică, aurie. Vlad părea încântat. „Deschide-o”, i-a spus.
Înăuntru era un pandantiv cu inițialele „E&V”. Ana a zâmbit, confuză. „Cine e E?”, a întrebat râzând ușor.
Vlad a înlemnit. O secundă, două, iar zâmbetul lui s-a estompat. Apoi a rostit, aproape șoptit: „E… e o glumă. Un accesoriu de la bijutier. Trebuia să fie altceva acolo…”
Ana l-a privit, iar inima i-a început să bată mai repede. Ceva în reacția lui nu avea sens. Îi cunoștea ticurile, gesturile, modul în care evita ochii atunci când mințea. Și exact asta făcea acum.
„Cine e E, Vlad?” a repetat, de data asta cu vocea scăzută, dar hotărâtă.
A urmat o tăcere apăsătoare, spartă doar de muzica în surdină. Vlad a ezitat, apoi a încercat să râdă. „E de la Eva, colega mea. Lucram la un proiect… Cred că am încurcat cutiile, trebuia să fie un simplu inel pentru tine…”
Dar explicația era stângace. Eva. Ana își amintea numele, vag, dintr-o conversație despre noii angajați de la firmă. Tânăra specialistă în comunicare care, spunea Vlad, „are talent, dar e cam haotică”.
În acea seară, Ana n-a mai întrebat nimic. A luat cutia și pandantivul, le-a pus pe masa din bucătărie și a plecat în dormitor. Vlad a încercat s-o urmeze, dar ea și-a tras ușa și a închis-o în urma ei.
Noaptea a fost lungă. Ana a căutat pe rețelele sociale numele Evei. A găsit-o repede – un profil cu poze din vacanțe recente, majoritatea făcute în orașe unde Vlad fusese „cu delegația”. Într-una din fotografii, Eva purta același pandantiv, identic cu cel găsit în tort.
Atunci, totul s-a clarificat. Coincidențele se aliniau într-o poveste pe care nu voia să o accepte, dar care nu mai putea fi ignorată.
A doua zi dimineață, când Vlad a intrat timid în cameră cu cafeaua în mână, Ana i-a arătat fotografia și pandantivul.
„Nu te mai chinui. E mai simplu decât crezi. Ai ales să mă înșeli, dar ai avut proasta inspirație să-mi arăți chiar tu dovada. De ziua mea.”
Vlad a tăcut. Cuvintele erau inutile.
Au urmat săptămâni de tăceri grele, conversații în contradictoriu, și în cele din urmă, o despărțire asumată. Ana nu a plâns mult. Durerea fusese concentrată într-un moment de frișcă și ciocolată, într-un cadou nepotrivit și un nume care nu era al ei.
Privind înapoi, Ana avea un singur regret: că a ignorat instinctele ei atâta timp. Pandantivul nu a fost începutul, ci finalul unei serii de semnale pe care le-a ales să nu le vadă.
Astăzi, la un an distanță, tortul de ziua ei are un gust diferit. E comandat de ea, pentru ea. Cu vanilie și fructe de pădure, exact cum îi place. Fără surprize în interior. Fără inițiale străine. Doar adevăr. Și o liniște pe care și-a recâștigat-o cu greu, dar cu demnitate.
Ana nu mai caută semne ascunse în cadouri. Dar a învățat că adevărul, oricât de dureros ar fi, merită să fie cunoscut. Chiar dacă vine ambalat în glazură.
