Laciu Andreea
Povești de viață. Soțul meu a murit într-o zi de marți. Durerea a fost năucitoare, iar liniștea din casă aproape insuportabilă. Dar la câteva zile după înmormântare, am găsit în cutia poștală un bilet scris de mână. Nu era semnat. Doar câteva rânduri, simple. A urmat altul. Și altul. Până când mi-am dat seama că viața, cumva, nu mă uitase.
Durerea tăcută
Fuseserăm împreună 28 de ani. Ne cunoscuserăm într-o librărie și ne legaserăm prin cărți, muzică și râsete din alea sincere, din stomac. Am fost parteneri în toate – în zilele bune, dar mai ales în cele grele.
Apoi, într-o zi, s-a dus. Un infarct. Brusc, nemilos, nedrept.
Nici nu știu cum a trecut înmormântarea. Am mers ca prin vis, învăluită în doliu și întrebări. Ce faci când omul cu care vorbeai în fiecare zi… nu mai e? Cu cine bei cafeaua? Cui îi povestești prostiile de la muncă?
Casa devenise o cușcă rece. Tăcerea mă chinuia mai mult decât orice.
Povești de viață. Primul bilet
Trei zile după ce toată lumea plecase și rămăsesem singură, am deschis cutia poștală. Printre facturi și pliante, era un plic alb, simplu. Fără timbru, fără expeditor. Înăuntru, o foaie îndoită:
„Durerea ta e mare acum, dar nu ești singură. Cineva se gândește la tine.”
Atât. Nici semnătură, nici alte explicații. Am crezut că e o greșeală. Sau poate un gest de compasiune de la vreun vecin.
L-am pus pe masă, lângă cafea. Și l-am recitit de câteva ori, fără să înțeleg exact de ce mă liniștește.
Apoi a venit al doilea
Două zile mai târziu, un alt plic. Tot alb. Altă hârtie, alt scris:
„Ziua de azi pare grea, dar promite-ți doar atât: fă un pas. Oricât de mic.”
M-am uitat din nou pe geam. Nimeni. Am început să suspectez pe cineva din bloc, dar n-aveam curaj să întreb. Ce să zic? „Hei, ești tu îngerul meu anonim?”
Dar biletele continuau să vină. Uneori zilnic, alteori la câteva zile. Unele aveau doar o propoziție. Altele, fragmente de poezii. Odată, am primit chiar o frunză uscată, prinsă de colțul hârtiei.
„Și frunzele cad, dar fac parte din ceva mai mare. Dintr-un ciclu care continuă.”
Plângeam uneori când le citeam. Alteori zâmbeam. Erau cuvinte simple, dar așezate acolo unde aveam cea mai mare nevoie de ele.
O lumină mică, dar constantă
Au trecut luni. Ieșeam din casă mai des. Începeam să răspund la mesaje, să accept invitații la cafea. Durerea nu plecase, dar învățasem s-o port altfel. Cu demnitate, cu tandrețe.
Biletele continuau să vină. Niciodată nu am primit un indiciu clar despre cine le trimite. Uneori, recunoșteam un stil de scris familiar, dar îmi interziceam să dezvălui misterul. Pentru că poate tocmai misterul era magia.
Cineva îmi spunea, fără cuvinte directe, că merit să trăiesc. Să merg mai departe.
Ultimul bilet… sau începutul
Într-o dimineață de aprilie, exact la un an după moartea soțului, am găsit un plic cu altă nuanță – bej, cu un mic abțibild cu floare. Hârtia era diferită. În interior, un mesaj:
„Acum ești pregătită. Ești din nou lumină. Nu o uita. Eu am crezut în tine când tu nu puteai. Acum, crede tu în tine. Mereu.”
N-am mai primit nimic după aceea.
Dar nu m-a întristat. Am închis ochii și am simțit că, oricine ar fi fost, mi-a dat exact ce aveam nevoie. Un fir invizibil de speranță.
Ce-am învățat
Uneori, cei care ne salvează nici nu știu că o fac. Sau poate știu, dar aleg să rămână în umbră, ca să nu ia meritul vindecării noastre.
Durerea e o vale adâncă, dar cu un singur gest – un cuvânt, o scrisoare, o atenție – cineva ne poate aprinde o lumină pe drum.
Și dacă ai vreodată impulsul să trimiți un bilet anonim cuiva… fă-o. N-ai idee ce viață ai putea schimba.
Sursă foto: Pixabay
