Laciu Andreea
Povești de viață. Totul s-a întâmplat într-o toamnă ploioasă, când gândurile mele erau mai grele decât norii de pe cer. Am găsit o cutie veche pe care o păstram în podul casei părintești — o cutie în care țineam scrisori, jurnale și amintiri de când eram copil.
Printre paginile îngălbenite, am dat peste o scrisoare pe care n-am avut niciodată curajul să o trimit. Era adresată tatălui meu, care murise cu aproape doi ani în urmă, lăsând o durere ce nu se potrivea cu niciun cuvânt din dicționar.
Am început să citesc și, în timp ce îmi dădeam seama că acele rânduri erau o confesiune a sufletului meu, am simțit cum fiecare cuvânt îmi dezleagă nodurile din piept.
Dragă tata,
Te scriu acum, cu o întârziere imensă, pentru că nu am știut cum să-ți spun ce simt atunci când te-am pierdut. Probabil că nici tu nu ai știut niciodată cât de mult te-am iubit, sau poate ți-ai ascuns dragostea cumva, ca să nu arăți slăbiciune.
De când nu ești, casa pare mai goală, iar eu, mai singură. Am greșit, știu. Am lăsat mândria să ne țină la distanță, am ales tăcerea în locul vorbelor. Și acum, când nu mai pot să-ți spun nimic, simt că fiecare zi e o luptă să respir.
Mi-e dor să-mi spui povești despre cum ai crescut, despre cum era lumea ta. Mi-e dor să râzi cu gura până la urechi, așa cum făceai când spuneai o glumă proastă, iar toată casa se umplea de hohote. Mi-e dor să te cert, să te întreb de ce ai fost atât de dur când nu trebuia, să te iert.
Știi, tata, poate că n-am fost copilul perfect. Am avut frici, am avut vise pe care n-am avut curaj să ți le spun. Dar am avut nevoie de tine, mai mult decât crezi.
Acum, când te-ai dus, îmi dau seama că răspunsurile pe care le căutam erau chiar în tine — doar că eram prea orgolioasă să le cer. Mi-e teamă că nu te-am iubit așa cum meriți, că nu ți-am mulțumit pentru tot ce ai făcut.
Dar vreau să știi ceva: am învățat să iubesc mai bine, să iert mai ușor, pentru că tu m-ai învățat, chiar dacă fără cuvinte.
Mi-aș dori să te pot îmbrățișa o ultimă dată, să-ți spun că totul va fi bine. Dar până atunci, îți promit că voi purta cu mine lecțiile tale și iubirea ta tăcută.
Cu dragoste,
Fiica ta.
Am închis scrisoarea cu mâinile tremurânde. Nu era nevoie să o trimit vreodată. Era o parte din mine, un mod de a-mi spune „la revedere” fără să uit. Am așezat-o înapoi în cutie, printre celelalte amintiri, știind că, undeva, în acea confesiune de hârtie, se ascundea pacea pe care o căutam.
Sursă foto: Pixabay
