Roxana
Când E. a coborât din mașină pe marginea drumului, nu avea în plan să facă nimic special. Voia doar să-și ia o sticlă cu lapte proaspăt de la o tânără care vindea produse lactate la intrarea într-un sat de munte. Era o zi friguroasă, înnorată, iar drumul către simpozionul medical la care trebuia să ajungă părea fără sfârșit. O oprire de câteva minute nu avea cum să strice.
Dar în momentul în care tânăra i-a întins sticla de lapte, atenția i-a fost atrasă de o urmă de pe încheietura ei. O cicatrice. Una familiară.
O cicatrice care spunea o poveste tăcută
Nu era o cicatrice obișnuită, din cele lăsate de un accident sau o julitură banală din copilărie. Nu. E., chirurg ortoped cu peste douăzeci de ani de experiență, recunoștea tipul acela de urmă de la distanță. Era o cicatrice chirurgicală – și nu orice fel de cicatrice, ci una care indica o intervenție extrem de specifică: reconstrucția tendoanelor flexorilor. O operație delicată, pe care doar câțiva medici din țară o efectuau în urmă cu două decenii.
Iar el era unul dintre ei.
„De unde ai cicatricea asta?” a întrebat brusc, uitând complet de politețe.
Tânăra și-a retras mâna, încercând să o ascundă sub mânecă. Un zâmbet stânjenit i-a apărut pe chip.
„E veche… de când eram mică.”
Dar E. nu putea să lase lucrurile așa.
Un nume care zguduie amintirile
„Te-a operat cineva la mână? Îmi amintește de o tehnică chirurgicală pe care o foloseam cândva,” a spus el, încercând să-și domolească vocea.
„Sunteți doctor?” a întrebat ea, părând brusc interesată.
„Da. Sunt chirurg ortoped la Spital.”
Privirea fetei s-a schimbat. Nu mai era doar o vânzătoare de lapte, ci o femeie care, pentru o clipă, redevenise copilul de odinioară.
„A fost un accident. Aveam cinci ani. Tata tăia lemne și eu m-am apropiat prea mult. Mi-am tăiat mâna. Toată lumea spunea că nu voi mai putea mișca degetele niciodată.”
E. simțea cum gheața i se așează pe coloană. Inima îi bătea neregulat. Era o poveste pe care o știa. O trăise.
„Unde ai fost operată?”
„La București. Mama a insistat, deși nu ne permiteam. A spus că există un doctor care face minuni…”
Știa deja răspunsul.
„Cum te cheamă?” a întrebat cu glas stins.
„A. M.”
Totul s-a luminat în mintea lui. Fetița cu ochii mari și triști, adusă de o femeie care părea că și-a pus toată speranța în el. O rană profundă, o provocare medicală aproape imposibilă. Și totuși, operase. Și sperase că mâna aceea mică avea să funcționeze din nou.
O revelație emoționantă
„A…” a șoptit el. „Îți amintești cum se numea doctorul care te-a operat?”
Ea a zâmbit cald. „Bineînțeles. Mama se roagă pentru el în fiecare seară. Spune că i-a salvat fetița. Se numea doctor E. N.”
Lacrimi i-au umplut ochii. Fiecare cuvânt al fetei era o înfuzie de recunoștință pe care n-o mai simțise de mult. În ultimii ani, practica sa se schimbase. Opera rar. Lua doar cazuri scumpe, cazuri VIP, consulta prin recomandări și făcea multe conferințe. Simțise de ceva vreme un gol, o insatisfacție difuză. Și acum, i se dezvăluia motivul.
„Eu sunt doctorul E.,” a spus el.
Ochii fetei s-au mărit. Șocul, neîncrederea și apoi bucuria au apărut pe rând.
„Nu-mi vine să cred! Dumneavoastră sunteți? V-am mulțumit în gând de mii de ori…”
A lăsat bidonul cu lapte și l-a îmbrățișat fără ezitare, cu lacrimi în ochi. A fost o îmbrățișare sinceră, din inimă, care l-a înmuiat complet.
Începutul unei promisiuni
„Pot… pot să văd mâna?” a întrebat E. cu vocea tremurândă.
A. i-a întins mâna. A examinat cu atenție cusătura, i-a cerut să miște degetele. Mișcarea era aproape perfectă. Doar o ușoară ezitare la degetul mic. Niciun impediment serios.
„Ai vreo problemă când lucrezi?”
„Nu. Mulg vacile, cos, fac brânză, ridic lucruri grele. Doar când e frig simt o amorțeală.”
E. a dat din cap, copleșit de reușită. Nu una profesională. Una umană. Îi salvase viața funcțională. Dar ceva îl neliniștea.
„Ai continuat școala?”
A. a lăsat privirea în jos.
„Am terminat liceul. Aș fi vrut să merg la facultate, la medicină… Dar tata s-a îmbolnăvit. Mama nu putea face totul singură. A trebuit să rămân acasă.”
E. a tăcut. Apoi, brusc:
„Vino cu mine.”
„Poftim?”
„La simpozion. Sunt mulți oameni importanți. Poate găsim o soluție să te ajutăm să-ți împlinești visul.”
„Dar… nu pot lăsa laptele, brânza…”
E. a zâmbit larg. „Le cumpăr pe toate. La preț dublu. Și trecem pe la tine să le ducem și să le explici părinților.”
A. părea copleșită. „Credeți că pot? La vârsta mea?”
„Nu e niciodată prea târziu. Eu ți-am reparat mâna. Poate acum e momentul să-ți repar și visul.”
Un drum spre alt viitor
Au încărcat produsele în portbagaj. Au mers până la casa ei, au vorbit cu părinții. Emoția din ochii mamei A. a fost la fel de intensă ca cea a fiicei. Plângea și repeta „mulțumesc” cu fiecare respirație.
Când au urcat din nou în mașină, E. a privit cerul. Norii păreau să se risipească. Totul părea, dintr-odată, mai senin.
„Știi,” a zis el, „cred că am avut mare noroc că mi-a fost sete azi.”
A. a zâmbit, așezându-se cu stângăcie în scaunul mașinii luxoase. „Mama spune că Dumnezeu aranjează toate întâlnirile importante. Poate așa a fost să fie.”
E. a pornit motorul. În oglinda retrovizoare, vedea familia A. ieșind în prag. Saluta. Se uitau lung, cu emoție.
Poate că într-o lume plină de diagnosticări, cifre și termeni clinici, există momente rare, prețioase, care trec dincolo de știință. Momente în care un medic își regăsește menirea. Nu într-o sală de operații modernă, ci pe marginea unui drum de țară, într-o sticlă cu lapte și o cicatrice uitată.
