Roxana
Gara era plină. Zeci de oameni se înghesuiau pe peron, fiecare cu o poveste, fiecare cu o așteptare. Printre ei, Anton, tuns scurt, cu rucsacul greu în spate și palmele transpirate de emoție, căuta cu privirea fața cunoscută care îl așteptase atâtea luni. Nu-și dorea nimic altceva decât să o vadă acolo, zâmbind, cu brațele întinse. Dar chipul ei nu era nicăieri.
Dragostea care părea de neclintit
Înainte să plece în armată, Anton fusese condus de întreaga familie. Mama lui, cu ochii roșii, îl îmbrățișase strâns, dar ochii i se opriseră pe fata din brațele lui: Katia. Tânăra care îi cucerise inima și îi promisese că-l va aștepta. A plâns în ziua despărțirii, s-a ținut de el cu mâinile tremurânde și i-a promis: „Oricât va dura, voi fi aici.”
Pe front, în cele mai grele momente, Anton și-a găsit forța gândindu-se la ea. Îi scria scrisori, o suna când putea, îi trimitea flori prin camarazi. Era convins că ea era sensul întoarcerii lui.
Prima zi de libertate – și primul șoc
După aproape doi ani, când a coborât din tren, cu pieptul larg și ochii plini de emoție, se aștepta să o vadă alergând spre el. Dar în loc de asta, a găsit o tăcere dureroasă. Nimeni nu-l aștepta. Nici mama, nici prietenii, nici Katia. A crezut că poate a întârziat. A așteptat zeci de minute, apoi a scos telefonul și a apelat-o.
Tonul era liber. Dar nimeni nu răspundea. A sunat acasă. Mama lui a fost vagă, ezitantă. „Anton… cred că ar fi bine să vii direct acasă.”
Adevărul rostit cu jumătate de gură
Ajuns acasă, a găsit-o pe mama sa pregătind masa. O masă modestă, ca pentru o zi obișnuită, nu ca pentru întoarcerea fiului. Femeia l-a privit lung și a lăsat farfuria pe masă.
„Katia… nu te-a așteptat, Anton.”
Cuvintele au căzut greu, ca niște pietre. Anton s-a sprijinit de scaun. „Cum adică? Ce s-a întâmplat?”
„A fost greu pentru ea, fiule. Nu mai răspundeai uneori, erau luni în care nu știa nimic. A plâns, a suferit. Dar… după un timp, s-a apropiat de cineva.”
Anton a simțit cum i se scurge tot sângele din obraji. N-a mai întrebat nimic. A plecat din casă, în tăcere.
Ce a văzut la biserica din sat
Fără să-și dea seama unde merge, pașii l-au dus la biserică. Era acolo, un loc unde adesea venea cu Katia. A văzut mașini parcate, oameni în haine elegante, muzică discretă. O cununie? A intrat pe poartă și a rămas nemișcat.
Katia. În rochie de mireasă. Ținând de mână un alt bărbat.
În acel moment, timpul s-a oprit pentru Anton. Aerul i s-a tăiat. Nu putea vorbi, nu putea merge. A vrut să strige, dar vocea i se rupsese în gât.
Șocul care i-a frânt sufletul
Prietenii lor comuni l-au observat. Unul s-a apropiat.
„Anton… îmi pare rău. N-am știut cum să-ți spunem. Ea a crezut că ai murit. La un moment dat, a venit vestea că plutonul tău fusese prins într-o ambuscadă. Timp de luni bune n-a primit nicio veste.”
Anton se uita la Katia. Râdea. Era frumoasă. Dar nu pentru el.
A făcut stânga împrejur. Și-a pus rucsacul din nou în spate și a plecat. Nu s-a mai uitat înapoi.
O întoarcere amară
În zilele ce au urmat, Anton s-a închis în el. Nu ieșea din cameră, nu vorbea cu nimeni. Doar noaptea, când credea că nimeni nu-l aude, plângea.
Mama lui l-a găsit într-o dimineață scriind o scrisoare. O scrisoare pe care nu avea să o trimită niciodată. Era pentru Katia:
„Nu te judec. Ai făcut ce ai crezut că e mai bine. Dar te-am iubit sincer. Și acea iubire a fost mai vie decât gloanțele pe care le-am înfruntat. Ai fost refugiul meu. Acum nu-mi mai rămâne decât să te las în urmă. La revedere.”
