Laciu Andreea
Era o zi toridă de vară când, ajuns la casa bunicii mele, am decis să urc în pod, să văd dacă mai găsesc ceva din copilărie. Aerul era încărcat de miros de lemn vechi și praf, iar razele soarelui pătrundeau printre scândurile deschise, creând umbre jucăușe.
Am început să răscolesc cutiile cu fotografii, haine vechi și obiecte uitate. Printre ele, am găsit o cutie mică de lemn, bine închisă, fără niciun indiciu despre conținut.
Curios, am deschis cutia și am descoperit o scrisoare veche, cu hârtia îngălbenită de timp și scrisă cu un stil caligrafic de o eleganță rară. Era adresată bunicii mele, semnată de un nume pe care nu-l mai auzisem niciodată: „Alexandru”.
Am început să citesc și am fost captivat de cuvintele pline de dor, speranță și promisiuni. Scrisoarea povestea o iubire puternică, dar secretă, între bunica mea și acest Alexandru, o iubire care nu a putut fi niciodată trăită deschis, din cauza unor împrejurări dificile.
Fiecare pagină dezvăluia o poveste plină de emoție, cu întâlniri furate, mesaje codificate și promisiuni de o viață împreună, un vis care, din păcate, nu s-a împlinit.
M-am întrebat cine era acest Alexandru și de ce această iubire a rămas ascunsă, uitată în podul casei bunicii.
Am povestit bunicii mele despre scrisoare, iar în ochii ei am văzut o străfulgerare de tristețe, dar și de nostalgie.
Ea mi-a mărturisit, cu o voce tremurândă, că Alexandru fusese iubirea tinereții ei, un tânăr plecat la război și care nu s-a mai întors niciodată.
Acea scrisoare mi-a arătat că trecutul ascunde povești nespuse, iar uneori, ele ies la lumină atunci când ne așteptăm mai puțin.
A fost o lecție despre iubire, sacrificiu și amintiri care nu mor niciodată.
De atunci, casa bunicii nu mai e doar o casă, ci un loc plin de povești vii, iar acea scrisoare veche a devenit o punte între generații, un simbol al iubirii care traversează timpul.
Sursă foto: Pixabay
