Roxana
Într-o pădure deasă din Rusia, peste un sfert de secol de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost descoperit un tanc îngropat adânc în pământ. Trupele care au găsit acest tanc au fost martore la o scenă uluitoare: trapele tancului erau strâns închise, bordul acestuia fiind pătruns de găuri. Însă, cea mai emoționantă descoperire a fost făcută când trapele au fost deschise, dezvăluind rămășițele unui sublocotenent-tanchist. Această descoperire a deschis o fereastră către trecut, readucând în viață o poveste plină de curaj și devotament.
Sublocotenentul-tanchist păstra cu el câteva obiecte care au uimit pe toți cei care au aflat de această istorie. În mâna sa zăcea un revolver cu un singur glonț, dar, mai presus de orice, avea un dosar în care se găseau documente care păstrau amintirea unei iubiri sincere. În acel dosar, o hartă îngălbenită, o fotografie a iubitei sale, Varvara, și câteva scrisori emoționante, pe care din nefericire, nu mai apucase să le trimită. Printre aceste scrisori, cea mai tulburătoare era ultima pe care sublocotenentul o scrisese femeii pe care o iubea și pe care știa că nu o va mai vedea niciodată. Cu un conținut profund și emoționant, ultima scrisoare a acestui tanchist către Varvara a rămas o mărturie a sacrificiului și a trăirilor intense din timpul războiului.
El începe scrisoarea cu un simplu „Salut, Varvara mea!”, dar cuvintele care urmează aduc în prim-plan o realitate dureroasă a războiului. Sublocotenentul mărturisește că nu se vor mai întâlni niciodată, iar tonul său este marcat de amărăciunea războiului și de pierderile suferite. În scrisoarea sa, el dezvăluie că au bombardat o coloană nemțească, iar tancul lor a fost lovit. În acea explozie, camaradul său Vasile a pierit, iar el însuși a fost rănit grav.
Descrierea momentului tragic în care a trebuit să conducă tancul spre o pădure pentru a-și salva viața și a-l înmormânta pe Vasile aduce în prim-plan durerea și suferința pe care le-au trăit în război. Rănile sale erau grave, iar perspectiva de a se revedea cu iubita lui Varvara părea din ce în ce mai îndepărtată. Cu toate acestea, în ciuda tragediei și a incertitudinii viitorului, sublocotenentul-tanchist își exprimă recunoștința și admirația pentru Varvara. El crede că dragostea lor l-a făcut să fie mai blând cu oamenii și îi mulțumește pentru sprijinul constant pe care i l-a oferit de-a lungul experiențelor lor în război.
În cuvinte pline de sensibilitate, el o asigură pe Varvara că ochii ei, mereu tineri și plini de lumină, vor rămâne în memoria lui pentru totdeauna. În încheierea scrisorii, sublocotenentul Kolosov rostește gânduri de speranță și recunoștință pentru tot ce a însemnat Varvara în viața lui. El vorbește despre trecerea timpului și despre schimbările care vor avea loc în lume, dar subliniază că dragostea lor va rămâne mereu la fel de vie. Cu o notă de tristețe și de mulțumire pentru dragostea pe care a trăit-o, el se desparte de Varvara, exprimându-și fericirea că, în cele din urmă, părăsește această lume având în inimă dragostea lor profundă. Această scrisoare impresionantă ne reamintește de curajul și sacrificiul oamenilor care au trăit în timpul războiului și de puterea iubirii de a aduce lumină în cele mai întunecate momente. Povestea sublocotenentului-tanchist Ivan Kolosov și a iubitei sale Varvara rămâne o mărturie emoționantă a unei povești de dragoste în mijlocul haosului războiului, și un tribut adus celor care au suferit în acele vremuri grele.
Iata scrisoarea:
,,Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Bomba fascistă ne-a spart armura laterală și a explodat înăuntru. În timp ce conduceam mașina spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă.
L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni. Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.
Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre. Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara. Tu m-au ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici.
Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea! Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna.
Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora.
Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.
Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi.
Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine.
Al tău Ivan Kolosov”
