Mirela Loșniță
Soția m-a părăsit cu nou-născutul nostru, doar ca să revină un an mai târziu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întotdeauna mi-am dorit o familie adevărată. Nu doar o formalitate, nu doar un nume pe un certificat de căsătorie, ci o familie reală – cu îmbrățișări matinale, glume pe care doar noi le-am înțelege și tradiții create împreună, din dragoste.
Când am cunoscut-o pe Anna, am știut imediat că ea este aleasa inimii mele. Era misterioasă, uneori distantă, dar nu m-a speriat niciodată acest lucru. Din contră, m-a atras și mai mult.
Soția m-a părăsit cu nou-născutul nostru
Avea un mod aparte de a înclina capul când asculta, de parcă ar fi vrut să păstreze în suflet fiecare cuvânt. Și râsul ei… când râdea, parcă lumea întreagă se oprea pentru o clipă.
Dar apoi, ceva s-a schimbat.
La început, au fost semne subtile. Conversațiile de la cină deveniseră mai scurte. Serile la muncă se prelungeau tot mai mult, până târziu în noapte.
— Ești bine? am întrebat-o într-o seară, în timp ce își scotea tocurile cu un oftat obosit.
— Sunt doar obosită, Danny.
Obosită. Era cuvântul ei preferat în acea perioadă. N-am insistat.
Într-o seară, am găsit-o pe marginea patului, cu mâinile tremurând ușor, ținând un test de sarcină.
Două linii roz.
— Anna… ești însărcinată? am întrebat șoptit, incapabil să-mi adun gândurile.
A dat din cap afirmativ. Am ridicat-o în brațe, am învârtit-o în aer și am râs ca un copil.
— Vom avea un copil!
Pentru prima dată în luni întregi, am văzut-o zâmbind sincer. Și în acel moment am crezut că totul va fi bine.
Lunile care au urmat au fost o renaștere pentru noi. Am petrecut nopți întregi vorbind despre nume, culorile camerei copilului, despre cum ne vom împărți responsabilitățile.
Dar ceva, în adâncul sufletului, îmi spunea că Anna nu era complet prezentă.
Când Sophie a venit pe lume, am simțit că sunt cel mai norocos om de pe pământ. Am ținut-o în brațe, i-am sărutat fruntea și i-am șoptit:
— Te voi iubi mereu, micuța mea. Promit.
Anna era lângă noi, dar în același timp părea departe, de neatins. Ținea copilul, dar parcă ținea în brațe un străin.
Medicii au vorbit despre depresia postpartum. Mama mea m-a sfătuit să fiu răbdător. Și am fost. Am făcut tot ce am putut: treziri nocturne, schimbat scutece, pregătit biberoane, mângâieri infinite.
Dar nimic nu s-a schimbat.
Într-o noapte, extenuat, am dus-o pe Sophie la Anna.
— Are nevoie de tine, i-am spus cu voce stinsă.
Dar patul era gol.
— Anna? am strigat.
Pe noptieră, un bilet mic:
„Îmi pare rău. Nu pot să fac asta.”
Atât. Fără explicații. Fără rămas-bun.
Anna plecase, lăsându-mă singur cu un nou-născut, câteva lucruri și o inimă sfâșiată.
Primele luni au fost un coșmar trăit cu ochii deschiși.
Fiecare zi era o provocare. Învățam să pregătesc formula perfectă, să schimb scutece în timp record, să citesc febril fiecare simptom. Mă transformasem într-un tată de profesie, fără drept la odihnă.
Mă temeam de fiecare strănut al Sophiei, alergam la medic la cel mai mic semn de îngrijorare.
Nimic nu mai era normal.
Nopțile deveniseră un ritual: o plimbam prin cameră, adormind-o în brațele mele, șoptindu-i povești inventate. Dormeam doar când și ea dormea. Uneori nici atunci.
Mama mă ajuta când putea. Adesea venea cu sacoșe de mâncare și insista:
— Trebuie să dormi, Danny.
— Dorm când doarme și ea, replicam mecanic.
— Dacă sotia mea se întoarce, o vei ierta?
Întrebarea m-a durut.
— Nu se va întoarce.
— Niciodată să nu spui niciodată…
Dar în adâncul inimii mele, știam că dacă Anna alesese să plece, nu avea să revină. Cel puțin, așa credeam atunci.
Un an a trecut.
Viața mea și a Sophiei căpătase un nou ritm. Ea învățase să meargă, chicotind fericită când se ținea de mobilă sau de picioarele mele.
Fiecare „Dada” rostit de ea era o medalie pe care o purtam cu mândrie.
Începusem să recuperez bucăți din viața mea: vizite la prieteni, seri în care râdeam din nou. Nu mult, dar suficient.
Într-o dimineață, Sophie părea abătută. Avea febră, nu voia să mănânce.
Am fugit cu ea la pediatru. Un virus banal, mi-au spus. Dar pentru siguranță, i-au făcut analize de sânge.
A doua zi, medicul m-a întrebat:
— Ce grupe sanguine aveți dumneavoastră și mama ei?
— Eu sunt O. Anna e B.
— Sophie este A.
O tăcere grea s-a așternut.
— Nu se poate… am bâiguit.
— Biologic, nu este posibil, a confirmat medicul.
Simțeam că lumea mea se prăbușește.
Am ajuns acasă cu ochii goi. Am vegheat lângă pătuțul Sophiei toată noaptea.
Ea era totul pentru mine. Nu conta sângele. Era copilul meu.
Însă un gol imens mi se lățea în piept. Trăisem o minciună? Sau era o greșeală?
Nu aveam timp să-mi plâng soarta. Urma cea mai mare provocare a vieții mele.
La prima aniversare a Sophiei, am organizat o petrecere mică. Părinții mei, câțiva prieteni. Baloane, tort, râsete.
Și atunci am văzut-o.
Sotia mea.
Stătea în pragul curții, străină și totuși cunoscută.
— Am venit să-mi văd fiica, a spus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am lăsat-o pe Sophie cu mama și am dus-o pe sotia mea în bucătărie.
— De ce ai plecat? am întrebat, cu o voce care tremura de furie.
A coborât privirea.
— Am avut o aventură, a mărturisit.
Am simțit cum mă prăbușesc.
— Când?
— Cu luni înainte să aflu că sunt însărcinată. Când am descoperit sarcina, am încheiat totul. Am ales familia noastră.
— Ales?
Am râs amar.
— Și totuși ai fugit.
Sotia mea a mărturisit că fostul amant o șantaja. Mesaje, telefoane, amenințări. Se temea că voi afla adevărul din gura lui.
Întrebarea care mă măcina mi-a scăpat printre dinți:
— Știai că Sophie nu e a mea?
— Am bănuit… dar mi-a fost frică să aflu. Și să ți-o spun.
O tăcere grea ne-a învăluit.
— Sophie e a mea, am zis. Nu contează ADN-ul. Eu am crescut-o.
Anna a plâns.
— Nu vreau să v-o iau. Vreau doar să fiu din nou mama ei scrie barabola.com.
Am privit-o dur, cu toată durerea și furia adunate într-un singur gând:
— Atunci demonstrează că meriți o nouă șansă.
Și am lăsat-o singură, așa cum mă lăsase și ea pe mine.
Timpul a trecut. Anna a rămas. S-a implicat în viața Sophiei. A învățat să o adoarmă, să-i împletească codițe strâmbe, să-i cânte seara.
Eu? Încă nu eram pregătit să iert.
Dar privind-o uneori, cum o privea pe Sophie cu ochi plini de dragoste adevărată, m-am întrebat:
Poate că, într-o zi, nu vom mai trăi pentru trecut, ci pentru ceea ce am devenit.
O familie. În forma ei imperfectă, dar reală.
