Nicolescu Daniela
Întotdeauna am crezut că suferința va fi cel mai greu lucru cu care mă voi confrunta vreodată, până când am fost obligată să dorm pe o saltea de yoga mucegăită într-un hambar înghețat, în timp ce nora mea dădeam petreceri în casa pe care eu și soțul meu am construit-o de la zero.
Am 75 de ani și am învățat că cel mai rău fel de rău nu vine cu coarne sau colți. Îți intră în viață purtând ruj, cărând genți scumpe și plângând cu lacrimi de crocodil.
Numele meu este Dahlia. Locuiesc în aceeași casă de la țară chiar lângă Lancaster, Ohio, de când aveam 24 de ani. Eu și regretatul meu soț, George, am construit această casă de la zero. Nu era extravagantă, dar era solidă, exact ca noi doi.Încă îmi amintesc acele zile de început. George era afară, fără cămașă, în căldura lui din iulie, amestecând cimentul manual. Eu purtam vechile lui cămăși de flanel, bătând cuie până mă dureau degetele.
Ne-am pus inimile în pereți și podele, construind ceva durabil cu fiecare lovitură de ciocan. Nu am fost niciodată bogați, dar am avut tot ce conta cu adevărat. Acea casă a purtat râsele noastre, certurile noastre și toate visele pe care le-am clădit împreună.Am avut un fiu, Adam, și întreaga noastră lume se învârtea în jurul lui. Avea răbdarea tăcută a lui George și pasiunea mea. Era inteligent, bun la suflet și întotdeauna primul care ajuta pe cineva să schimbe o pană de cauciuc sau să curețe aleea unui vecin. Eram mândru de bărbatul în care s-a transformat.
Când ne-a prezentat-o pe Tara, am vrut să o plac. Chiar mi-a plăcut.
Pe atunci avea puțin peste 30 de ani, era frumoasă într-un fel elegant și ostentativ. Gene lungi, machiaj impecabil și unghii care probabil costau mai mult decât cumpărăturile mele săptămânale. M-a îmbrățișat prea strâns, mi-a spus „mamă” puțin prea devreme și a zâmbit cu dinți care nu-i ajungeau niciodată la ochi.
Prima dată când ne-am întâlnit, eram cu toții la cină. La început, totul părea normal până când am observat cum i-a vorbit chelneriței.Când ne-a prezentat-o pe Tara, am vrut să o plac. Chiar mi-a plăcut.
Pe atunci avea puțin peste 30 de ani, era frumoasă într-un fel elegant și ostentativ. Gene lungi, machiaj impecabil și unghii care probabil costau mai mult decât cumpărăturile mele săptămânale. M-a îmbrățișat prea strâns, mi-a spus „mamă” puțin prea devreme și a zâmbit cu dinți care nu-i ajungeau niciodată la ochi.
Prima dată când ne-am întâlnit, eram cu toții la cină. La început, totul părea normal până când am observat cum i-a vorbit chelneriței.„Draga mea, am cerut lămâie în apă. Nu e așa greu.”
George m-a privit peste masă, genul acela pe care doar un soț îl privește după decenii de viață împreună. Nu avea nevoie de cuvinte.Când i-a oferit o altă felie din plăcinta cu cireșe pe care o făcusem de la zero, Tara a râs, dându-și părul peste umăr.
„Nu mănânc desert”, a spus ea, strâmbând din nas. „Unii dintre noi trebuie să ne atente la silueta noastră.”
Mai târziu în acea seară, când eram singuri în bucătărie spălând vasele, George s-a aplecat și a șoptit: „Fata asta se place pe sine mai mult decât îl va iubi vreodată pe băiatul nostru.”Și, Doamne ajută-mă, a avut dreptate.
Totuși, am zâmbit. Am păstrat pacea. Adam era îndrăgostit, iar asta conta mai mult decât instinctele noastre.S-a căsătorit cu ea doi ani mai târziu. Au cumpărat o căsuță drăguță cu trei dormitoare într-un cartier liniștit de lângă Columbus. Adam a plătit cea mai mare parte, dar nu ți-ai da seama asta din felul în care se lăuda Tara.
„În sfârșit”, a chicotit ea în timpul unei cine în familie, învârtind vin în pahar, „avem o casă suficient de mare pentru standardele mele.”
N-am spus nimic, doar i-am dat cartofii. Adam s-a uitat la ea cu stele în ochi, de parcă ar fi atârnat luna.Apoi totul s-a schimbat. Acum trei ani, întreaga mea lume s-a spulberat cu un singur apel telefonic.
Adam se prăbușise la serviciu din cauza unui atac de cord grav. Pur și simplu, dispăruse. Avea doar 41 de ani. Nu-mi amintesc drumul spre spital. Doar mâna lui George în a mea și mirosul steril al sălii de așteptare. L-am strâns atât de tare încât i-am lăsat urme pe piele.
Tara a apărut purtând ochelari de soare de firmă, cu o poșetă care practic țipa a bani. A plâns în hohote dramatice în primele zece minute, apoi a început să-și răsfoiască telefonul ca și cum ar fi trecut deja peste.
La înmormântare, în timp ce stăteam amețită lângă sicriul lui Adam, ea s-a aplecat spre directorul de pompe funebre și m-a întrebat: „Acestea sunt florile premium sau doar pachetul de bază?”L-am simțit pe George tresărind lângă mine. Nu a spus nimic. Amândoi știam că durerea îi face pe oameni să se comporte ciudat. Dar asta nu era durere. Era altceva.
Două luni mai târziu, George a murit și el. Au spus că a fost insuficiență cardiacă, dar eu știam mai bine. A murit de inimă frântă. Lumina i-a dispărut din ochi în ziua în care l-am îngropat pe Adam.După aceea, am încetat să mai răspund la telefon. Abia am ieșit de pe verandă. Stăteam ore întregi, privind apusul reflectat de vechea camionetă Chevy a lui George. Uneori șopteam: „Sunt încă aici, draga mea. Încerc.”
Apoi, într-o seară rece de noiembrie, o mașină a intrat în aleea pietruită. Am crezut că era un vecin care trecea pe acolo. Dar când am deschis ușa, acolo stătea Tara, arătând de parcă ar fi fost proprietara casei. Purta gene false și blugi strâmți, cu o valiză într-o mână și o sticlă de vin în cealaltă.„Hei, mamă”, a spus ea, zâmbind ca și cum ar fi fost un fel de vizită socială. „Un an greu, nu? Am vândut casa. Prea multe amintiri.”
Mi s-a întors stomacul. „Ai vândut casa lui Adam?”
A oftat, intrând fără să aștepte o invitație. „Ei bine, tehnic vorbind, a fost al meu după ce a murit. Și amintirile nu plătesc facturile.”Și-a pus vinul pe măsuța de cafea și s-a trântit pe canapeaua preferată a lui George, ca și cum ar fi locuit acolo toată viața.
„Nu te superi dacă mai stau puțin, nu-i așa?”, a întrebat ea, fără să întrebe prea mult. „Am nevoie doar de puțin timp să mă resetez. Bărbații sunt atât de gunoaie în ultima vreme.”Nu m-a întrebat niciodată ce mai fac și nici nu l-a pomenit pe George. Și-a turnat doar un pahar de vin și a pornit televizorul ca și cum ar fi fost locul acolo.
Până în săptămâna următoare, îmi rearanjase tot livingul. A luat toate fotografiile de familie și le-a împachetat, spunând că decorul trebuia să pară „proaspăt”.Într-o după-amiază, m-am întors acasă de la piață și am observat că fotoliul reclinabil al lui George dispăruse.
„Ce s-a întâmplat cu scaunul lui?”, am întrebat, cu inima în gât.
„A, chestia aia urâtă?”, a spus ea râzând. „I-am pus pe gunoieri să o ia pentru că mirosea a anii ’70.”
Nu puteam vorbi.A început să organizeze ceea ce ea numea „nopți ale fetelor”, cu muzică tare, pahare care clinchetau și râsete care răsunau mult după miezul nopții. Într-o noapte, am găsit cutii de bere goale împrăștiate în stratul meu de trandafiri. Când am rugat-o să dea volumul mai încet, a dat ochii peste cap ca și cum eu aș fi fost problema.
„Te comporți dramatic”, a spus ea, trecând pe lângă mine. „Poate ar trebui să-ți verifici auzul.”Și picătura care a umplut paharul a venit într-o dimineață de miercuri. Am intrat în biroul lui George și am găsit-o ghemuită lângă vechiul lui birou, încercând să deschidă cu forța mica cutie metalică pe care o ținuse acolo ani de zile.
„Ce faci?”, am izbucnit eu.
A înlemnit, apoi a zâmbit. „Doar îți organizez hârțogăraia, mamă. Nu mai întinerești, știi. Cineva trebuie să se ocupe de asta când… te stingi.” Am simțit cum ceva se mișcă în mine, ca și cum pământul mi-ar fi trosnit sub picioare.
În seara aceea, mi-a turnat două pahare de vin și s-a așezat vizavi de mine la masa din bucătărie. Vocea ei era dulceag ca un sirop.
„Trebuie să vorbim”, a spus ea, scuturându-și scamele imaginare de pe bluza de firmă. „Casa asta e imensă, iar tu pari… copleșit. Cred că te-ai simți mai confortabil în camera de oaspeți.”
Am clipit. „Ce spațiu pentru oaspeți?”Ea a arătat pe fereastra bucătăriei, dincolo de meri, spre vechiul grajd de vaci în care George obișnuia să lucreze vara.
„Chestia aia n-a mai fost atinsă de douăzeci de ani”, am spus. „Nici măcar nu are izolație.”Ridică din umeri, sorbind din vin. „Atunci cred că va trebui să găsești o soluție. Pentru că m-am săturat să locuiesc ca colega ta de cameră. Acum asta e casa mea.”
M-am uitat cu atenție la ea, i-am studiat cu adevărat fața și tot ce am văzut a fost un calcul rece ascuns în spatele acelui zâmbet șlefuit.
Dar n-am spus nimic.
Nu încă.
„E casa mea”, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Îmi tremurau mâinile, dar nu i-am lăsat să vadă cât de tare tremuram. „George și cu mine am construit-o. Actul de proprietate este pe numele meu.” Tara se lăsă pe spate în scaun, învârtindu-și vinul în apă ca și cum am fi discutat despre tapet în loc să discutăm despre întreaga mea viață. Zâmbetul ei nu era cald sau blând; era genul care arăta că știa că deținea avantajul.
„Da, cam așa ceva”, a spus ea, înclinându-și capul. „Poate ar trebui să-ți verifici corespondența cândva.”
Inima mi-a bătut puternic. „Despre ce vorbești?”
A întins mâna după telefon. „Ei bine, în timp ce tu erai ocupată să plângi din cauza unor albume foto vechi, eu m-am ocupat de diverse lucruri – știi, te-am ajutat.”
„Ce lucruri?” am întrebat, deși deja simțeam cum se deschide groapa sub mine.
„Poștă, facturi, chestii plictisitoare”, a spus ea cu ușurință. „N-ai citit niciodată nimic din toate astea, așa că am început să mă ocup de ele. Ai fi surprins cât de ușor e să redirecționezi corespondența. Pur și simplu completezi un formular.”„Am plătit ipoteca”, a spus ea. „Din contul tău, desigur. M-am ocupat de taxe. Am falsificat câteva lucruri – nimic extravagant. Genul de lucruri pe care familiile le fac una pentru cealaltă.”
„Asta e fraudă”, am spus, cu vocea tremurândă.
Ridică leneșă din umeri. „Numai dacă află cineva.”
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme, sperând că acest coșmar va dispărea odată cu somnul, dar când am întins mânerul spre clanță, acesta nu se mai învârtea. Era încuiată din exterior. Am bătut la ușă, strigând-o pe nume, dar niciun răspuns.
Când am ajuns în sfârșit afară, toate lucrurile mele fuseseră împachetate în cutii și lăsate pe verandă. Fiecare bucată de haine, fiecare carte, chiar și fotografia de la nuntă, era acolo.Tara stătea acolo, cu brațele încrucișate, rânjind.
„Felicitări, mamă”, a spus ea, aruncându-mi o saltea veche de yoga. „Ești noua regină a hambarului. Bucură-te de refugiul tău la țară.”
Nu mă puteam mișca. Picioarele îmi erau înțepenite pe trepte. Mă ardeau ochii.
„Vreau să te scot din casa mea”, am șoptit.
S-a aplecat spre mine, cu o voce plină de dulceață. „Asta e chestia. Nu mai e casa ta.”
Din ziua aceea, am locuit în vechea grajd de vaci din spatele merilor. Nu avea izolație, nu avea încălzire, iar ferestrele zdrăngăneau la fiecare rafală de vânt. George o folosise pe post de atelier, așa că peste tot erau cuie vechi, cutii de vopsea și unelte ruginite împrăștiate. Am curățat un colț și am așezat salteaua de yoga, apoi am pus o pătură peste ea. Dar nu a fost de ajuns.Aerul era umed, iar mirosul de mucegai se lipea de hainele mele. Mă dureau încheieturile de la frig, mai ales dimineața. Uneori plângeam, dar numai când eram sigură că nimeni nu mă poate auzi. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-i ofer Tarei satisfacție.
În fiecare noapte, vedeam lumini strălucind prin ferestrele casei mele. Încă era casa noastră în inima mea. Auzeam râsul ei plutind printre copaci, fragil și forțat, urmat de voci bărbați și de clinchetul sticlelor de bere. Într-o seară, am văzut pe cineva leșinat pe balansoarul de pe verandă pe care George îl construise cu propriile mâini.
Am încercat să vorbesc cu vecinii și să le explic ce se întâmplă, dar ea ajunsese la ei prima. În oraș, le-am auzit comentariile. „Biata Tara, care are grijă de soacra ei în vârstă” și „Ce fată drăguță, mereu atât de serviabilă”.
Eu eram bătrâna nebună din hambar. Ea se asigura de asta.
Dar apoi, ceva s-a schimbat.
Într-o seară, exact când soarele apunea sub coroanele copacilor, o mașină de poliție a oprit în alee. M-am uitat din hambar și am privit cum un ofițer o conducea la mașină.Mai târziu, am aflat că fusese oprită pentru conducere sub influența alcoolului. Permisul i-a fost suspendat pe loc.
Câteva zile după aceea, ea a avut o ceartă la țipete cu un bărbat în alee. Acesta părea mai tânăr decât ea, purtând o jachetă de piele și ochelari de soare. Stătea cu spatele în timp ce ea țipa.
„O să regreți asta!” a strigat ea, cu rimelul întins și desculță pe pietriș.
Nici măcar nu a tresărit. Pur și simplu a urcat în mașină și a plecat.
Apoi a venit petrecerea ei de revenire.
Chiar a spus-o cu voce tare și a numit-o „revenirea mea”. Am auzit-o lăudându-se cuiva la telefon, spunând că va fi o nebunie. Nu a greșit.
Mașinile umpleau curtea. Muzica răsuna atât de tare încât zguduia pereții hambarului. Cineva chiar a declanșat artificii la miezul nopții. M-am ghemuit sub pătura mea subțire, încercând să blochez haosul.
Apoi a apărut un miros ciudat, înțepător și chimic. Ceva nu părea în regulă. M-am ridicat în șezut și simțeam o arsură nasului.
Fum.
Am alergat desculț în frig, cu inima bătându-i nebunește. O parte a casei ardea. Flăcările ajunseseră la perdele. Luminau cerul ca un avertisment de sus.
