Ana Sasu
Mă numesc Irina și, oricât de ciudat ar suna după atâția ani, multă vreme am fost convinsă că soțul meu era mult prea frumos pentru mine.
Nu spun asta ca să primesc complimente și nici pentru că mă consideram o femeie urâtă.
Eram pur și simplu… obișnuită.
Cel puțin așa mă vedeam eu.
Andrei, în schimb, era genul de bărbat pe care îl observai imediat când intra într-o încăpere. Înalt, brunet, cu un zâmbet larg și o siguranță de sine pe care eu nu o avusesem niciodată.
Iar prima dată când mi-a vorbit am fost convinsă că își bate joc de mine.
Aveam 26 de ani și mă oprisem într-o brutărie din centrul Oradei înainte să merg la serviciu.
Așteptam să-mi primesc cafeaua când am auzit în spatele meu:
— Ei bine… ești foarte frumoasă.
M-am întors.
Andrei mă privea zâmbind.
M-am uitat în stânga.
În dreapta.
Apoi din nou la el.
— Vorbești cu mine?
— Da.
— De ce?
A început să râdă.
— Pentru că voiam să-ți spun că ești frumoasă.
Am fost sigură că undeva trebuie să existe o glumă.
Poate niște prieteni care îl provocaseră.
Poate cineva care filma.
Mi-am luat cafeaua și m-am întors spre tejghea.
După câteva secunde, m-a atins ușor pe umăr.
— Pot să primesc numărul tău?
— Pentru ce?
— Ca să te invit la o cafea.
Am ridicat paharul pe care tocmai îl cumpărasem.
— Am cafea.
— Atunci la încă una.
Am râs.
Și, fără să știu prea bine de ce, i-am dat numărul.
Am așteptat luni întregi să descopăr unde era „capcana”
Prima întâlnire a fost două zile mai târziu.
Apoi a venit a doua.
A treia.
După câteva săptămâni eram împreună.
Numai că eu continuam să mă întreb ce vedea Andrei la mine.
Când mergeam prin Oradea și observam femei întorcând capul după el, deveneam nesigură.
Andrei simțea.
— Ce ai?
— Nimic.
— Irina.
— Chiar nimic.
Adevărul era că îmi era frică.
Credeam că într-o zi avea să apară o femeie mai frumoasă, mai elegantă, mai sigură pe ea și el avea să-și dea seama că făcuse o alegere greșită.
Problema s-a agravat când i-am cunoscut părinții.
Mama lui Andrei era o femeie elegantă, foarte atentă la aparențe.
La prima cină în familie, m-a privit de câteva ori într-un mod care m-a făcut să mă simt inconfortabil.
Mai târziu am auzit-o vorbind cu Andrei.
Nu intenționam să trag cu urechea.
Treceam pur și simplu prin hol.
— Ești sigur? l-a întrebat ea.
— Despre ce?
— Despre Irina.
A urmat o pauză.
— Foarte sigur.
— Bine… dacă tu asta vrei.
Am trecut mai departe înainte să aud restul.
În mașină, pe drumul spre casă, am tăcut.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Andrei.
— Mama ta nu mă place.
— Îi va trece.
— Poate că are dreptate.
A frânat ușor și a tras mașina pe dreapta.
— Ce înseamnă asta?
Am ridicat din umeri.
— Uită-te la tine și apoi uită-te la mine. Ai putea fi cu oricine.
Andrei s-a întors complet spre mine.
— Irina, eu nu vreau să fiu cu oricine.
A făcut o pauză.
— Eu te vreau pe tine.
A rămas când viața mea s-a prăbușit
Primele luni împreună au devenit ani.
Iar Andrei nu mi-a dat niciodată vreun motiv real să mă îndoiesc de el.
Când mi-am pierdut serviciul și am început să mă întreb cum aveam să-mi plătesc partea mea de chirie, mi-a spus:
— Suntem doi. Rezolvăm împreună.
Nu „te ajut eu”.
Ci „rezolvăm”.
Pentru mine diferența aceea a însemnat enorm.
Dar adevărata încercare a venit câțiva ani mai târziu, când sora mea a murit.
Eram foarte apropiate.
După ce am pierdut-o, aproape că nu mai funcționam.
Uneori uitam să mănânc.
Nu răspundeam la telefon.
Nu voiam să văd pe nimeni.
Andrei a preluat totul fără să-mi ceară nimic.
Gătea.
Făcea cumpărăturile.
Răspundea rudelor când eu nu puteam.
Mă conducea unde aveam nevoie.
În unele nopți mă trezeam plângând.
Nu-mi spunea să mă opresc.
Nu încerca să-mi explice că „viața merge înainte”.
Se așeza lângă mine și mă ținea de mână.
Uneori până dimineața.
Într-una dintre acele nopți l-am întrebat:
— Nu te-ai săturat de mine?
S-a uitat uluit.
— De unde ți-a venit asta?
— Nu mai sunt omul pe care l-ai cunoscut.
— Nici eu nu mai sunt omul pe care l-ai cunoscut.
Apoi mi-a strâns mâna.
— Asta înseamnă să rămâi lângă cineva, Irina.
Nu am uitat niciodată.
M-a cerut exact în locul în care ne cunoscuserăm
După aproape patru ani de relație, Andrei mi-a spus într-o sâmbătă dimineața:
— Îmbracă-te.
— Unde mergem?
— La cafea.
— Putem face cafea acasă.
— Nu cafeaua este importantă.
M-a dus la brutăria în care ne cunoscuserăm.
Am intrat fără să bănuiesc nimic.
Ne-am așezat la aceeași masă lângă care vorbiserăm prima dată.
Andrei a comandat două cafele.
Apoi s-a uitat la mine.
— Mai ții minte ce m-ai întrebat când ți-am cerut numărul?
— De ce ai nevoie de el?
— Exact.
A scos o cutiuță.
Am rămas nemișcată.
— Atunci voiam numărul tău pentru o cafea. Acum vreau să te întreb dacă îmi dai toate diminețile tale de acum înainte.
Am început să plâng înainte să apuce să termine.
— Irina, vrei să fii soția mea?
Am spus da.
Chiar și în ziua nunții aveam aceeași întrebare
Părinții lui Andrei nu au fost foarte încântați de logodnă.
Mai ales mama lui.
Nu a făcut scandal.
Dar răceala ei era evidentă.
Andrei nu s-a lăsat influențat.
Ne-am căsătorit la Oradea, într-o zi de vară.
Îmi amintesc perfect momentul în care am mers spre el.
Stătea în fața altarului și mă privea de parcă în biserică nu mai exista nimeni altcineva.
Și totuși, în mintea mea a apărut iar întrebarea aceea:
Cum am putut eu să am un asemenea noroc?
Apoi:
De ce eu?
Mi-a fost rușine de gândul acela.
Bărbatul acela îmi demonstrase ani întregi că mă iubește.
Și totuși, o parte din mine continua să creadă că într-o zi aveam să descopăr un secret.
Un motiv ascuns.
Ceva care să explice de ce un bărbat ca el mă alesese tocmai pe mine.
Răspunsul a venit după ani
Într-o după-amiază făceam ordine prin dulap.
Am găsit o cutie veche de la nuntă.
Nu o mai deschisesem de mult.
Înăuntru erau felicitările primite de la invitați, câteva fotografii, meniurile de la restaurant, niște flori uscate și diverse lucruri pe care le păstrasem din nostalgie.
Sub fotografii am găsit un plic.
Pe el scria:
„Irina”.
Era scrisul lui Andrei.
Am zâmbit.
Apoi am observat data.
Era data din noaptea dinaintea nunții noastre.
M-am așezat pe pat.
Mi-am imaginat că voi găsi o scrisoare romantică pe care uitase să mi-o dea.
Am deschis-o.
Primele rânduri spuneau:
„Mâine mă căsătoresc cu Irina.
Și mi-e teamă.
Nu că fac o greșeală.
Mi-e teamă că ea nu va înțelege niciodată cât de mult a schimbat viața mea.”
Am încremenit.
Am continuat.
„Ea crede că eu sunt cel care îi face o favoare”
Andrei scrisese mai multe pagini.
Unele cuvinte erau tăiate.
Altele adăugate între rânduri.
Nu era o scrisoare pregătită pentru mine.
Era mai degrabă ceva ce scrisese pentru el.
„Irina încă se uită uneori la mine de parcă se întreabă de ce sunt cu ea.
Știu că oamenii au făcut-o să creadă că nu este suficient de frumoasă.
Poate și mama mea a contribuit la asta.
Și îmi pare rău că nu am știut întotdeauna cum să o protejez.
Ea crede că eu sunt cel care îi face o favoare fiind cu ea.
Adevărul este exact invers.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Am continuat să citesc.
„Înainte să o cunosc, eram preocupat să impresionez oamenii.
Voiam haine bune, mașină bună, fotografii bune și oameni care să mă admire.
Irina a fost primul om care nu a fost impresionat de nimic din toate astea.
Când i-am spus că este frumoasă, aproape că m-a ignorat.
Probabil atunci m-am îndrăgostit prima dată puțin de ea.”
Am râs printre lacrimi.
Apoi am ajuns la partea care m-a făcut să mă opresc.
„Când sora ei a murit, am văzut-o în cea mai grea perioadă din viața ei.
Ea crede că eu am ținut-o pe ea în picioare.
Nu știe că ea m-a învățat pe mine ce înseamnă iubirea.
Nu frumusețea din fotografii.
Nu atracția.
Ci să rămâi.
Să fii acolo.
Să cunoști omul și când râde, și când nu mai poate.”
Mai jos scria:
„Dacă într-o zi va găsi scrisoarea asta, vreau să știe ceva:
Nu m-am căsătorit cu ea în ciuda faptului că putea exista cineva mai frumos.
M-am căsătorit cu ea pentru că, atunci când mă gândesc la cuvântul «acasă», mă gândesc la Irina.”
Am izbucnit în plâns.
Andrei m-a găsit cu scrisoarea în mână
Nici nu auzisem ușa.
— Irina?
Am ridicat privirea.
Andrei stătea în prag.
S-a uitat la mine.
Apoi la hârtia din mâna mea.
Expresia lui s-a schimbat imediat.
— De unde ai asta?
Am ridicat scrisoarea.
— Din cutia cu lucrurile de la nuntă.
Și-a dus mâna la frunte.
— Dumnezeule…
— Tu ai scris-o?
— Da.
— De ce nu mi-ai dat-o?
A venit și s-a așezat lângă mine.
— Pentru că nu era pentru tine.
Am clipit.
— Cum adică?
— Eram foarte emoționat în noaptea dinaintea nunții. Nu puteam dormi. Am început să scriu tot ce-mi trecea prin cap.
— Și ai păstrat-o?
— Credeam că am aruncat-o.
Am râs.
— Din fericire, nu.
A observat că plânsesem.
— Ești bine?
L-am privit.
— De ce nu mi-ai spus niciodată toate lucrurile astea?
A zâmbit trist.
— Irina, ți le-am spus în o mie de feluri.
Am vrut să protestez.
Dar avea dreptate.
Mi le spusese când rămăsese lângă mine după ce îmi pierdusem serviciul.
Mi le spusese în nopțile de după moartea surorii mele.
Mi le spusese când mă ceruse în căsătorie.
Mi le spusese de fiecare dată când cineva mă făcuse să mă simt insuficientă, iar el mă alesese fără ezitare.
Doar că eu așteptasem mereu o explicație spectaculoasă.
Mai exista însă ceva pe ultima pagină
— N-am terminat-o, am spus.
— Ce?
— Scrisoarea.
Am întors ultima pagină.
Andrei a încercat să mi-o ia.
— Nu.
Am tras mâna.
— Acum sigur o citesc.
— Irina…
— Prea târziu.
Ultimele rânduri erau mai scurte.
„Mâine, când o voi vedea venind spre mine, probabil va fi convinsă că eu sunt cel norocos.
O să o las să creadă asta.
Dar adevărul este că eu știu deja cine este norocosul dintre noi.
Sunt eu.
Pentru că dintre toți oamenii pe care îi putea alege, ea m-a ales pe mine.”
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Apoi m-am uitat la Andrei.
— Ești un idiot.
A început să râdă.
— De ce?
— Pentru că m-ai lăsat ani întregi să cred că eu sunt cea norocoasă.
— Și nu ești?
— Ba da.
M-am apropiat de el.
— Dar se pare că suntem doi.
A zâmbit.
— Cu asta pot să trăiesc.
Pentru prima dată, m-am văzut prin ochii lui
Am păstrat scrisoarea.
Acum este într-o ramă simplă, într-un sertar al dormitorului nostru.
Nu am pus-o pe perete.
Este prea personală.
Dar o mai citesc uneori.
Mai ales când vechile mele nesiguranțe încearcă să se întoarcă.
Ani întregi am crezut că iubirea noastră ascundea un secret.
Aveam dreptate.
Doar că secretul nu era cel de care mă temusem.
Andrei nu mă alesese pentru că nu putea avea altă femeie.
Nu rămăsese cu mine din obișnuință.
Nu exista nicio glumă începută în brutăria aceea din Oradea.
Pur și simplu mă văzuse altfel decât mă vedeam eu.
Iar într-o duminică, la câteva săptămâni după ce găsisem scrisoarea, am trecut împreună prin centrul Oradei.
Am ajuns în dreptul brutăriei în care ne cunoscuserăm.
— Intrăm? m-a întrebat.
— Pentru ce?
— O cafea.
Am râs.
— Ai nevoie de numărul meu?
Andrei s-a prefăcut că se gândește.
— Nu. Pe ăla îl am.
Apoi mi-a luat mâna.
— Dar aș vrea încă o întâlnire.
Am intrat.
Ne-am așezat la o masă lângă geam și am comandat două cafele.
La un moment dat, l-am surprins uitându-se la mine.
— Ce este? l-am întrebat.
— Nimic.
— Andrei…
A zâmbit.
— Mă gândeam doar că ești foarte frumoasă.
Cu ani în urmă, aceleași cuvinte mă făcuseră să caut în jur o cameră ascunsă sau niște oameni care râdeau.
De data aceasta n-am mai căutat nimic.
Am zâmbit și i-am strâns mâna.
Pentru că, după atâția ani, înțelesesem în sfârșit ceva ce Andrei încercase să-mi spună încă din prima zi.
Uneori, oamenii care ne iubesc văd în noi lucruri pe care noi am petrecut o viață întreagă învățând să le ignorăm.
Iar cel mai frumos lucru pe care mi l-a lăsat scrisoarea aceea nu a fost dovada că soțul meu mă iubea.
Asta îmi demonstrase deja în fiecare zi.
A fost faptul că, pentru prima dată, am încetat să mă mai întreb:
„De ce m-a ales tocmai pe mine?”
Și am început să cred că poate răspunsul fusese simplu încă de la început:
pentru că mă iubea exact așa cum eram.
