Loredana Ionescu
În cei doisprezece ani de când eram căsătoriți, Daniel nu uitase niciodată aniversarea noastră.
Nici măcar o dată.
Fie că era în alt oraș, în altă țară sau că avea zbor până târziu, găsea mereu o soluție.
O cină la lumina lumânărilor.
O plimbare.
Un buchet de flori lăsat la ușă.
Sau pur și simplu o îmbrățișare la miezul nopții.
Îmi spunea mereu același lucru.
— Pot lipsi din orice loc de pe lume… dar nu din ziua în care ai devenit soția mea.
Poate tocmai de aceea anul acela m-a durut atât de tare.
Compania îi modificase programul în ultimul moment.
Avea un zbor București–Barcelona exact în seara aniversării.
L-am văzut cât de supărat era.
— Crede-mă, am încercat să schimb cursa. N-a vrut nimeni.
I-am zâmbit.
— Nu-i nimic.
Dar înăuntrul meu se născuse deja o idee.
Nu aveam de gând să las aniversarea noastră să treacă fără să fim împreună.
A doua zi am cumpărat un bilet la cursa lui.
Locul 14C.
Nu i-am spus nimic.
Voiam să-l surprind.
În dimineața zborului mi-am făcut părul exact cum îl purtam când ne-am cunoscut.
Am scos din dulap rochia roșie.
Rochia pe care o purtasem la prima noastră întâlnire.
Încăpea puțin mai greu decât acum doisprezece ani, dar Daniel spunea mereu că în rochia aceea m-am îndrăgostit eu de el, nu invers.
La aeroport aproape că am stricat tot.
L-am văzut stând lângă pasarela avionului.
Vorbea cu copilotul și râdea.
Arăta exact ca în ziua în care îl cunoscusem.
Înalt.
Elegant.
Cu aceeași privire liniștită.
M-am ascuns imediat după un panou publicitar.
Dacă mă vedea, surpriza dispărea.
Am urcat în avion cu ultimii pasageri.
Însoțitoarea de bord mi-a zâmbit.
— Bună seara.
Am zâmbit și eu.
Nu bănuia că eram soția comandantului.
M-am așezat.
Mi-am tras părul peste față.
Am deschis o revistă doar ca să par ocupată.
După câteva minute ușile s-au închis.
Avionul a început să ruleze spre pistă.
Apoi vocea lui Daniel s-a auzit în difuzoare.
Calmă.
Sigură.
Vocea pe care o auzisem de sute de ori.
— Doamnelor și domnilor, vă vorbește comandantul aeronavei…
Am zâmbit.
Așteptam informațiile despre durata zborului și vreme.
Dar el a făcut o pauză.
— Înainte să decolăm, aș vrea să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată.
Toți pasagerii au devenit atenți.
— În această seară se află la bord o persoană foarte specială.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
M-a descoperit…
Probabil văzuse lista pasagerilor.
Surpriza mea dispăruse.
Am început chiar să mă ridic puțin de pe scaun.
Apoi Daniel a continuat.
— Este femeia care mi-a schimbat viața.
Mi-au dat lacrimile.
— Femeia pe care o iubesc.
Am zâmbit.
Până când a rostit următoarea propoziție.
— În această seară vreau să-i spun că nu mai pot trăi fără ea.
Am înghețat.
Cum adică nu mai poate trăi fără ea?
Eu eram deja soția lui.
În avion s-a făcut liniște.
Daniel continua.
— Știu că este la bord.
Știu că mă ascultă.
Și sper să aibă curajul să vină în față după aterizare.
Nu mai înțelegeam nimic.
Simțeam că nu mai pot respira.
O însoțitoare de bord a trecut pe lângă mine.
— Doamnă, vă simțiți bine?
Am dat din cap.
Dar nu mă simțeam deloc bine.
În mintea mea era un singur gând.
Există o altă femeie în avion.
Am simțit că mi se face rău.
Tot ce construisem în doisprezece ani se prăbușea.
Nu mai auzeam nimic.
Zborul a durat o oră și jumătate.
Cea mai lungă oră și jumătate din viața mea.
La aterizare nu m-am ridicat.
Am rămas pe scaun.
Toți pasagerii au început să coboare.
Apoi am observat ceva ciudat.
Nimeni nu pleca.
Însoțitoarele îi rugau pe oameni să mai rămână câteva minute.
Nu înțelegeam.
Din cabina piloților a ieșit copilotul.
Apoi Daniel.
Ținea în mâini un buchet imens de trandafiri.
S-a uitat direct spre mine.
— Elena…
Mi-au cedat picioarele.
Toți pasagerii au întors capul.
El s-a apropiat.
S-a așezat în genunchi.
Eu încă plângeam.
— Credeai că vorbeam despre altcineva, nu-i așa?
N-am reușit să răspund.
Doar am dat încet din cap.
A zâmbit.
— Tocmai asta voiam.
Lumea a început să râdă.
Eu nu.
Eram prea șocată.
Daniel a scos din buzunar o cutie mică.
Înăuntru era verigheta bunicii mele.
Cea pe care o pierdusem cu trei luni înainte și pe care o căutasem disperată prin toată casa.
— N-ai pierdut-o niciodată.
Eu am luat-o.
Am rămas cu gura căscată.
— Ce?
— Am dus-o la un bijutier.
Am vrut să o refac.
Uită-te.
Am privit atent.
Pe interior era gravat un nou mesaj.
„Te-aș alege în fiecare viață.”
Daniel mi-a luat mâna.
— Acum douăsprezece ani ai acceptat să fii soția mea.
Astăzi vreau să te întreb din nou.
Vrei să rămâi femeia alături de care vreau să aterizez după fiecare zbor?
Am izbucnit în plâns.
Toți pasagerii aplaudau.
O fetiță din primul rând striga:
— Spune da!
Am râs printre lacrimi.
— Da.
Da, de o mie de ori.
Daniel mi-a pus verigheta pe deget.
Apoi s-a apropiat de microfonul cabinei și a spus zâmbind:
— Doamnelor și domnilor… vă mulțumesc că ați fost martorii celei de-a doua cereri în căsătorie din viața mea. Și sper să mă iertați pentru emoțiile pe care vi le-am provocat.
Întregul avion a izbucnit în aplauze.
Mai târziu aveam să aflu că toți membrii echipajului știau planul.
Până și compania aeriană îl aprobase.
Singura care nu știa nimic eram eu.
Iar când l-am întrebat de ce m-a speriat atât de tare, Daniel m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Pentru că voiam să-ți amintesc un lucru pe care uneori îl uităm în căsnicie.
Dragostea nu înseamnă doar să alegi pe cineva o singură dată.
Înseamnă să-l alegi din nou, în fiecare zi.
Sursa foto: Arhivă
