Roxana
Surorile mele nu și-au vorbit nouă ani, iar în tot timpul ăsta eu am fost singura legătură dintre ele. Am fost poștaș treizeci și doi de ani în comună. Am dus mandate, telegrame, citații, vestea bună și hârtia rea, uneori la aceeași poartă.
Cel mai greu drum din câte am făcut are trei sute de metri. Pe ăla l-am ocolit aproape un deceniu.
Două scaune pe prispă și niciodată în aceeași zi
Ana stă sus, lângă biserică. Mărioara, la vale, lângă pod. Eu, la mijloc, ca un dop în sticlă.
Pe prispa mea sunt două scaune de lemn, vopsite acum vreo cincisprezece ani, în verde. Unul e al Anei, unul e al Mărioarei. Nu s-au așezat pe ele în aceeași zi de nouă ani.
Ana venea marțea, cu zarzavat și cu nemulțumiri. Mărioara venea joia, cu plăcintă și cu aceleași nemulțumiri, formulate altfel. Fiecare pleca la poartă și, înainte să iasă, se întorcea pe jumătate.
— Să-i spui tu.
Și-i spuneam. Nouă ani i-am spus.
De ce nu-și mai vorbesc surorile mele: nu pământul, ci un împrumut
Toată comuna crede că e din cauza locului de la vale, cel cu nucii. Se înșală. Locul l-au împărțit într-o după-amiază, fără o vorbă în plus.
Cearta e de la bani.
Acum nouă ani, Cosmin, băiatul Mărioarei, a găsit un apartament în oraș și avea nevoie de o sumă pentru avans, repede, în trei zile. Mărioara s-a dus la Ana. Ana i-a spus că nu are.
Cosmin s-a descurcat până la urmă, a împrumutat de la un coleg și a plătit doi ani. La două săptămâni după aceea, Mărioara a aflat de la o vecină că Ana dăduse, chiar în luna aceea, o sumă bună cuiva din sat.
Nu a mai întrebat nimic. Nu s-a certat, nu a țipat, nu i-a trântit poarta. A închis-o încet și a ținut-o închisă nouă ani. La noi, în familia asta, nimeni nu strigă. Toți tac și socotesc.
Marțea Anei, joia Mărioarei și un poștaș la pensie
Le-am dus vorbele cum am putut. Uneori le-am și încurcat.
— Ano, zice Mărioara să nu mai dai de pomană la biserică din găleata ei.
— Care găleată?
— Stai puțin. Cred că era invers.
— Cum invers, Ilie?
— Păi tu ai zis de găleată. Și eu ți-am spus ție.
Silvia, nevastă-mea, asculta de la ușa bucătăriei și nu zicea nimic până seara. Seara zicea.
— Tu ai ieșit la pensie de la poștă, ori nu?
— Am ieșit.
— Nu prea se vede. Măcar de-ai lua un leu de vorbă. Aveam de-acum gard nou.
Patru zile de spital și două vizite puse la cale cu asistenta
În februarie am căzut de pe scară, când curățam zăpada de pe casa mică. Nimic grav, o coastă și o sperietură. M-au ținut patru zile la spitalul din oraș.
Au venit amândouă. Ana miercuri, Mărioara vineri.
Am aflat de la asistentă că fiecare o întrebase, la telefon, în ce zi vine cealaltă. Ca să nu se nimerească.
Stăteam în pat cu coasta legată și mă gândeam la asta. Două femei trecute de șaizeci de ani, surori bune, care își fac program la parterul unui spital ca să nu dea nas în nas.
Acolo m-am hotărât.
Ziua în care le-am spus că poșta s-a închis
Marțea următoare a venit Ana, cu borcane. A stat, a povestit, s-a ridicat. La poartă s-a întors pe jumătate.
— Să-i spui tu că…
— Nu-i spun.
S-a uitat la mine ca la un om străin.
— Poftim?
— Nu-i spun, Ano. Vrei să-i zici ceva, te duci și-i zici. Sunt trei sute de metri, la vale. Îți iau și bastonul, dacă vrei.
— Ilie, tu ești frate cu mine sau cu ea?
— Sunt frate cu amândouă. Poștaș nu mai sunt. Am ieșit la pensie acum șase ani, doar că nimeni n-a băgat de seamă.
A plecat fără să închidă poarta.
Joi, aceeași discuție cu Mărioara, cuvânt cu cuvânt. A plecat și ea supărată. Plăcinta a lăsat-o, totuși. Mărioara nu s-a întors niciodată acasă cu mâncarea cu care venise.
Apoi a fost liniște. Trei săptămâni.
Cele două scaune verzi de pe prispă au stat goale și, sincer, așa erau mai greu de privit decât atunci când se așezau pe ele și mă certau pe rând.
Ce mi-a spus Ana într-o seară, în bucătărie
La sfârșitul lunii a venit Ana, seara, pe întuneric, ceea ce nu face niciodată. S-a așezat la masa din bucătărie și nu a vrut nici ceai, nici altceva.
— Banii aceia, a zis. Cei de-acum nouă ani.
— Ce-i cu ei?
— I-am dat lui Petre.
M-am oprit cu lingura în cană. Petre era bărbatul Mărioarei. A murit acum doi ani.
— Cum adică i-ai dat lui Petre?
— Avea o datorie la un om din Roman. Se împrumutase pentru tractor și nu ieșise cum credea el. A venit la mine și m-a rugat să nu-i spun Mărioarei. Mi-a zis că îi spune el, când reușește să pună banii la loc.
— Și nu i-a spus.
— Nu i-a spus. Iar eu am rămas cu vorba dată unui om care nu mai e.
Am tăcut amândoi o vreme.
— Nouă ani ai lăsat-o să creadă că ai fost zgârcită cu nepotul ei.
— Nouă ani, Ilie. Prima dată nu i-am spus pentru că promisesem. Pe urmă nu i-am mai spus pentru că trecuse prea mult și ieșea și mai urât.
S-a uitat la mine.
— Spune-i tu.
Și atunci am înțeles de ce mă oprisem cu trei săptămâni în urmă.
— Nu, Ano. Asta nu se transmite prin altul.
Trei sute de metri, pe jos
A mai stat două zile. Duminică dimineața am văzut-o pe drum, la vale, cu batic și cu pas de om care se duce undeva anume.
Am rămas în curte. Nu m-am dus după ea și nu am ieșit la poartă să văd.
Ce și-au spus acolo nu știu nici acum. Nu m-a informat niciuna și nu am întrebat. După nouă ani în care am știut tot ce își transmit, mi-a prins bine să nu știu ceva.
În iunie, de ziua Silviei, am pus masa în curte. Au venit amândouă. Ana la unsprezece, Mărioara la unsprezece și un sfert, fiecare cu cozonacul ei, ca și cum s-ar fi vorbit, deși nu cred că se vorbiseră.
S-au așezat pe scaunele verzi. Prima dată în nouă ani, în aceeași zi, la aceeași masă.
Nu s-au îmbrățișat. Nu și-au cerut iertare cu voce tare. S-au plâns amândouă de spatele lor, de prețul la curent și de faptul că eu tai cozonacul prea gros.
Silvia a tăiat amândoi cozonacii, ca să nu se usuce vreunul.
Treizeci și doi de ani am dus scrisori prin comună. Am învățat abia la pensie că sunt lucruri pe care, dacă le duce altul în locul tău, nu mai ajung niciodată. Ana avea de mers trei sute de metri. Eu i-am scutit de drumul ăsta nouă ani și am crezut că le fac un bine.
