Laciu Andreea
Într-un sat mic, ascuns între dealuri și păduri dese, trăia o fetiță pe nume Elena. Avea ochii mari și curioși, iar părul îi era mereu încâlcit de vântul jucăuș. Era o copilă cu o imaginație fără margini, care visa să zboare, să atingă norii și să se plimbe printre stele.
În fiecare dimineață, după ce își făcea temele și ajuta la treburile casei, Elena urca dealul din spatele satului, unde era un copac bătrân, singuratic, cu ramuri întinse ca niște aripi. Acolo, ea își închipuia că zboară, sărind în aer, întinzând brațele și lăsând vântul să-i mângâie fața.
Dar în sat, oamenii spuneau că fetița e prea visătoare, că trebuie să-și vadă de treabă și să lase poveștile pentru odraslele altora. „Viața nu e despre vise, ci despre muncă”, îi spunea uneori bunicul ei cu glas aspru, deși ochii îi erau plini de blândețe.
Elena însă nu renunța. În fiecare seară, după ce se strecura în pat, își desena în caiet zboruri imaginare. Dădea formă de aripi la toate obiectele din jur: o pătură putea fi un hangar, o umbrelă era o parașută, iar o bucată de carton devenea o navă spațială.
Într-o zi, când se întorcea de la școală, a văzut un bărbat ciudat, cu o pălărie mare și o valiză veche, care vorbea cu câțiva copii din sat. Se numea domnul Victor și era profesor de științe în orașul mare. Venise să țină un atelier despre aerodinamică și vise.
Curioasă, Elena s-a apropiat și a întrebat timid dacă poate rămâne și ea. Domnul Victor i-a zâmbit și a invitat-o să participe. Le-a vorbit despre zborul păsărilor, despre planorism, despre invențiile care-au schimbat lumea.
— Știți, le-a spus el copiilor, zborul nu e doar pentru aripi sau avioane. Este un vis pe care-l poate atinge oricine are curajul să-l încerce. Trebuie doar să crezi în el și să înveți să-ți construiești propriile aripi.
Elena a simțit o speranță care i-a înflorit în suflet. În săptămânile ce au urmat, a început să adune materiale — hârtie, lemn, țesături — și să construiască un planor mic, după modelul văzut în cărți. Fiecare zi era o nouă încercare, uneori un nou eșec, dar nimic nu o putea opri.
În sat, oamenii încă îi zâmbeau compătimitor sau dădeau din cap. „Copilărie risipită”, spuneau unii. „De ce să visezi la zbor când ai atâtea de făcut pe pământ?”, întreba o femeie cu ochi triști.
Dar Elena știa că adevărata putere nu stă în cât de tare te împingi cu picioarele pe pământ, ci în curajul să te ridici și să încerci să zbori.
Într-o dimineață luminoasă de primăvară, domnul Victor a venit din nou la sat. De data aceasta, adusese un mic planor adevărat, un aparat cu aripi largi, din lemn și pânză, pe care îl construise în atelierul său.
— Astăzi, a spus el, vom învăța să simțim vântul sub aripi, să ne încredem în el, să învățăm să zburăm… cu inima.
Cu ajutorul domnului Victor, Elena s-a urcat în planor. Inima îi bătea nebunește, iar mâinile îi tremurau de emoție și de teamă. Dar când vântul a început să-i sufle în față, iar planorul a început să se miște, a simțit o libertate imensă.
A zburat deasupra dealurilor, a privit satul mic de sus și a văzut cât de mare e lumea și cât de mică-i frica în fața viselor. A înțeles atunci că nu e important să ai aripi reale ca să zbori, ci să ai curajul să-ți urmezi sufletul.
Când s-a întors la pământ, Elena a avut lacrimi în ochi, dar un zâmbet uriaș pe buze. În sat, lumea privea cu uimire și cu respect. Nu mai era doar fetița visătoare, ci fata care învățase să zboare.
Anii au trecut, iar Elena a devenit pilot, iar mai târziu inventatoare. A construit aparate care ajutau oamenii să zboare mai sus și mai departe, să-și urmeze visurile cu aripi puternice.
Și ori de câte ori se întorcea în sat, urca dealul unde se afla vechiul copac, care parcă îi făcea cu ochiul, ca un vechi prieten ce-și amintește de toate începuturile.
Povestea Elenei a devenit un exemplu pentru copii din toată lumea, o dovadă vie că niciodată nu e prea târziu să înveți să zbori — dacă ai curajul să vrei.
Sursă foto: Pixabay
