Saghin Sabrina
Amanda a trăit toată viața cu povara abandonului. Când era doar un bebeluș, tatăl ei, Robert, a părăsit familia, lăsând-o pe mama ei să se descurce singură. Crescând, Amanda a simțit mereu un gol în suflet, o furie mocnită care se amplifica ori de câte ori se gândea la el. Mama ei i-a oferit toată dragostea de care era capabilă, dar lipsa tatălui a fost un semn constant al trădării. Când mama sa s-a stins, Amanda a fost nevoită să se descurce singură, trecând prin sistemul de plasament până ce a ajuns la majorat.
În cele din urmă, a reușit să revendice casa în care crescuse, unicul loc care îi mai amintea de iubirea mamei sale. Dar când, într-o zi obișnuită, a descoperit o fotografie într-un ziar care îl arăta pe tatăl ei alături de noua sa logodnică, o furie nestăvilită a pus stăpânire pe ea. Resentimentele, îngropate atâta timp, au revenit la suprafață mai puternice ca niciodată. Astfel, Amanda a decis că era timpul ca Robert să plătească pentru suferința pe care i-o provocase.
Tatăl meu m-a abandonat când eram mică
Amanda a intrat în casă, trântind ușa în urma ei. Era sleită de puteri după o zi lungă de muncă, dar ceea ce tocmai văzuse în ziar o tulburase profund. Lăsase ziarul pe blatul din bucătărie și și-a turnat o ceașcă de ceai, sperând că căldura lichidului o va liniști. Dar imaginea tatălui său, zâmbitor lângă noua sa logodnică, continua să-i băntuie gândurile. Cum putea el să fie fericit, în timp ce ea crescuse fără protecția și iubirea lui?
Privind fix cercelul de argint pe care îl purta – un dar de la mama ei – Amanda a simțit un val de hotărâre. Era momentul ca Robert să înțeleagă ce înseamnă suferința trădării. S-a ridicat brusc de la masă, iar a doua zi, devreme, s-a îndreptat spre casa tatălui ei.
Locuința lui Robert era exact opusul casei în care crescuse Amanda: impunătoare, elegantă, semnul unei vieți prospere. Se ascunse după un copac mare, urmărind activitatea din jurul casei. Când Robert ieși pe ușă, urmat de Clara, logodnica lui, Amanda și-a strâns pumnul, neputând să suporte tabloul unei familii fericite pe care ea nu o avusese niciodată.
După ce cei doi au plecat, Amanda a analizat atent casa, căutând o modalitate de a intra. A observat o fereastră deschisă la etajul al doilea. În copilărie, se cățăra deseori în copaci, așa că a reușit fără mari dificultăți să se strecoare în dormitorul tatălui său. Tremurând, dar determinată, s-a apropiat de pat, a deranjat intenționat așternuturile și a lăsat cercelul ei pe pernă. Acest gest simplu, dar calculat, urma să semene îndoială și neîncredere între Robert și Clara.
Plecând fără să lase alte urme, Amanda a așteptat momentul potrivit. Când Clara s-a întors acasă, Amanda a bătut la ușă, prefăcându-se confuză.
„Bună ziua. Aș vrea să vorbesc cu Robert. Ești menajera lui?”
„Nu, sunt logodnica lui,” răspunse Clara, vizibil deranjată.
Amanda a zâmbit fals. „Logodnică? Nemernicul! Mi-a spus că sunt singura femeie din viața lui!”
Clara, fără să-și dea seama, începuse să fie suspicioasă. Când Amanda a pretins că doar vrea să-și recupereze cercelul, Clara a insistat să o lase să intre. Când a văzut cercelul pe pat, îndoiala s-a transformat într-o certitudine.
„Nu pot să cred ața ceva!” a strigat Clara, confruntându-l pe Robert. „Cum altfel ar fi ajuns acest cercel în patul nostru?!”
Robert a negat vehement, dar paguba fusese deja făcută. Clara a plecat furioasă, anulând nunta. Amanda, mulțumită de reușita ei, a plecat, convinsă că și-a făcut dreptate.
Am uitat trecutul și am reușit să îl iert
O săptămână mai târziu, Amanda a fost uimită când a aflat că nunta a avut loc totuși, în ciuda planului ei. Crezuse că a reușit să-i distrugă fericirea tatălui ei, dar realitatea era alta.
Furia inițială s-a risipit rapid, iar cuvintele mamei sale i-au revenit în minte:
„Furia este ca o piatră grea, Amanda. O cari cu tine și te apasă. Uneori, trebuie să o lași jos. Uneori, singura opțiune este iertarea.”
Amanda a decis să se întâlnească cu Robert, nu pentru a-l ataca, ci pentru a căuta răspunsuri.
„Tată… de ce ne-ai părăsit? De ce ai abandonat-o pe mama?”
Robert, vizibil emoționat, a recunoscut că fusese un laș.
Pentru prima dată, Amanda s-a simțit ușurată. „Te iert,” a spus ea. Nu pentru el, ci pentru sine.
Adevărata eliberare nu venea din răzbunare, ci din iertare.
