Mirela Loșniță
Există momente în viață când tăcerea devine o povară mai grea decât orice ceartă. Așa am simțit eu, într-o săptămână care mi-a schimbat complet felul în care mă privesc pe mine însămi și relația mea cu soțul. Totul a început într-o vineri seară. Ne întorceam de la o petrecere organizată de colegii lui. În lift, pe un ton rece, fără urmă de glumă, mi-a spus:
— Ai putea să te îmbraci mai decent. Toți se uitau la tine.
Timp de șapte zile la rând, soțul meu m-a umilit constant
Am zâmbit amar, ca și cum n-ar fi contat. Dar a contat. A fost prima săgeată dintr-o serie de lovituri zilnice.
Sâmbătă m-a acuzat că am pus prea multă sare în supă. Duminică, că am dormit prea mult. Luni, că am cheltuit prea mulți bani pe cumpărături. Marți, că nu m-am purtat cum trebuie la telefon cu sora lui.
Fiecare zi venea cu o altă critică, de parcă făcea parte dintr-un ritual bine stabilit. Nimic din ce făceam nu era suficient de bun. În serile liniștite, când stăteam pe canapea, mă trezeam ascultând pașii lui pe hol și simțeam o apăsare grea pe suflet. Nu era frică, ci epuizare. O oboseală interioară, ca și cum orice gest sau cuvânt al meu era deja condamnat.
Absența care mi-a dat putere
În a șasea zi — joi — mi-a spus că rămâne peste noapte la sora lui, să repare o priză. N-am întrebat nimic. Doar am dat din cap, ca și cum aș fi acceptat. Dar în mintea mea se contura deja un plan.
În a șaptea zi, vineri, s-a întors acasă cu o atitudine și mai arogantă. M-a acuzat că nu mai sunt „femeia de la început”, că nu știu să zâmbesc, să mă port, să-i fac pe plac. L-am ascultat tăcută, de parcă era prima oară când îl auzeam.
Apoi a intrat la duș. Atunci am luat telefonul și am apăsat pe butonul „trimite”.
O oră mai târziu, în apartament au intrat șapte persoane: părinții lui, sora și soțul acesteia, părinții mei și fratele meu. Toți credeau că vin la o cină de familie. El era sigur că e gazda serii și se pregătea să fie în centrul atenției.
Pe masă i-am întâmpinat cu lumânări, salate și un tort simplu, pe care scria cu litere mari: „Șapte zile — timpul trezirii”.
El s-a uitat nedumerit.
— Ce-i asta? a întrebat.
M-am ridicat, am privit în ochii fiecăruia și am spus:
— Timp de o săptămână, zi de zi, am primit critici. Le-am ascultat, le-am înghițit și le-am înregistrat. Astăzi, vreau să le auziți și voi.
Am pornit boxa. În cameră s-au auzit vocea lui, sarcasmul, reproșurile, disprețul. Fiecare replică, fiecare ton ridicat, fiecare ironie. Fix așa cum îl auzisem eu, seară de seară.
S-a lăsat o liniște apăsătoare.
El s-a albit la față, a încercat să scoată boxa din priză, dar era prea târziu. Deja le dădusem tuturor stickuri USB cu aceleași înregistrări.
— Acestea sunt „cadourile” mele pentru voi, am spus. Nu vreau scandal. Vreau doar să știți adevărul. V-am spus de atâtea ori, dar n-ați crezut.
Sora lui s-a înroșit și și-a coborât privirea. Mama lui s-a ridicat și s-a întors cu spatele. Tatăl lui a ieșit pe balcon, fără să scoată un cuvânt. Părinții mei au rămas înmărmuriți, iar fratele meu și-a strâns pumnii.
El a rămas singur, în mijlocul mesei, cu toți ochii ațintiți asupra lui.
— Și ce-ai rezolvat cu asta? a întrebat cu voce tremurândă.
I-am răspuns calm, pentru prima dată după o săptămână de tăcere:
— Liniștea mea. Și, în sfârșit… respectul meu.
În acea clipă, am știut că umilința zilnică se sfârșise. Nu pentru că el ar fi înțeles pe loc, ci pentru că eu găsisem puterea să arăt adevărul. În fața tuturor.
