Ana Sasu
Mă numesc Ioana, am 34 de ani și locuiesc în București. De aproape opt ani lucrez ca recepționeră într-un cabinet medical din centrul orașului.
Viața mea era, până nu demult, foarte previzibilă.
În fiecare dimineață mă trezeam la 6:15, îmi făceam cafeaua, plecam de acasă înainte de 7 și luam același autobuz.
Aceeași stație.
Aproape același loc.
Aceiași oameni somnoroși, cu telefoanele în mâini.
Într-o dimineață de octombrie, lângă mine s-a așezat o bătrână.
Avea probabil în jur de 75 de ani, părul alb strâns într-un coc și purta mereu haine foarte îngrijite.
— Bună dimineața, mi-a spus.
— Bună dimineața.
Atât.
A doua zi a apărut din nou.
Și a treia.
După două săptămâni, devenise deja o obișnuință.
O chema Sofia.
Sau cel puțin așa mi-a spus.
Nu mi-aș fi imaginat atunci că femeia aceea știa despre mine un secret pe care propria mea familie îl ascunsese timp de 28 de ani.
În fiecare dimineață mă aștepta în același loc
Cu timpul, am început să vorbim.
La început despre lucruri banale.
Despre vreme.
Despre aglomerația din București.
Despre prețuri.
Despre faptul că autobuzul venea când voia el.
Apoi conversațiile au devenit mai personale.
Într-o dimineață m-a întrebat:
— Ai copii?
— Nu.
— Ești căsătorită?
Am râs.
— Nici asta.
— Ai timp.
Uneori aveam impresia că mă studia.
Mă întreba despre copilărie, despre școală, despre părinți.
Mama mea, Elena, murise cu cinci ani în urmă.
Tata, Dumitru, trăia într-un sat din apropierea Piteștiului și vorbeam aproape în fiecare seară.
Când i-am spus Sofiei că mama nu mai era, expresia ei s-a schimbat.
— Îmi pare rău.
Apoi m-a întrebat:
— Ai semănat cu ea?
— Toată lumea spune că da.
Am scos telefonul și i-am arătat o fotografie.
Sofia s-a uitat la ecran câteva secunde.
Prea multe secunde.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ați cunoscut-o?
Mi-a dat telefonul înapoi imediat.
— Nu. Mi-a amintit de cineva.
Am crezut-o.
Astăzi știu că atunci m-a mințit.
După câteva luni, Sofia știa aproape tot despre mine
A devenit o prezență constantă.
Dacă întârzia autobuzul, vorbeam.
Dacă era aglomerat, îmi păstra locul de lângă ea.
Uneori îmi aducea câte un covrig.
Alteori eu îi luam cafea.
Nu știam unde locuia exact.
Nu știam dacă avea copii.
Când o întrebam despre familia ei, schimba repede subiectul.
— La vârsta mea, Ioana, trecutul e mai mare decât viitorul. Mai bine vorbim despre tine.
Mi se părea doar o bătrână singură care se bucura că are cu cine vorbi.
Într-o zi însă, m-a întrebat ceva foarte ciudat.
— Ioana, tu știi unde te-ai născut?
Am râs.
— Normal.
— În ce spital?
I-am spus.
A încremenit.
— De ce întrebați?
— Din curiozitate.
A doua zi nu a venit.
A fost prima dimineață în aproape cinci luni în care scaunul de lângă mine a rămas gol.
M-am surprins îngrijorându-mă.
Dar luni a apărut din nou.
Părea obosită.
— Sunteți bine?
— Sunt.
Apoi mi-a prins mâna.
— Doar că unele lucruri trebuie rezolvate înainte să fie prea târziu.
Nu am înțeles.
Într-o vineri mi-a întins un plic
Se împlineau aproape șase luni de când ne cunoscuserăm.
În dimineața aceea, Sofia era neobișnuit de tăcută.
Ținea geanta strâns la piept.
Cu două stații înainte să cobor, a scos un plic maro.
Mi l-a pus în palmă.
— Pentru tine.
— Ce este?
— Nu-l deschide aici.
Am zâmbit.
— Mă speriați.
Ea nu a zâmbit.
— Deschide-l acasă.
Am întors plicul.
Nu scria nimic pe el.
— De la cine este?
Atunci Sofia m-a privit direct în ochi.
— Ceva ce trebuia să ajungă la tine acum 28 de ani.
Am simțit un fior.
— Acum 28 de ani aveam șase ani.
— Știu.
Asta m-a făcut să tac.
— De unde știți?
Autobuzul s-a oprit.
Sofia s-a ridicat.
Înainte să coboare, s-a întors.
— Mâine nu mă vei mai vedea.
— Ce înseamnă asta?
Ușile s-au deschis.
— Sofia!
A coborât.
Am urmărit-o prin geam până când autobuzul a plecat.
Fotografia din plic
Toată ziua am avut plicul în geantă.
Am fost tentată de zece ori să-l deschid.
Nu am făcut-o.
Când am ajuns acasă, mi-am aruncat haina pe canapea și am scos plicul.
Înăuntru erau două lucruri.
O fotografie veche și o scrisoare.
Am luat fotografia prima.
Am recunoscut-o imediat pe mama.
Era mult mai tânără, probabil în jur de 30 de ani.
Ținea în brațe un bebeluș.
Am presupus că eram eu.
Lângă ea se afla o femeie brunetă, înaltă, cu mâna așezată pe umărul mamei.
Nu era Sofia.
Am întors fotografia.
Pe spate era scris:
„Ioana – 6 luni. Elena și Maria. 1992.”
Maria?
Nu cunoșteam nicio Maria.
Am deschis scrisoarea.
Primele rânduri mi-au făcut mâinile să tremure.
„Dragă Ioana,
dacă ai primit fotografia aceasta, înseamnă că Sofia și-a ținut promisiunea.
Te rog să nu-ți judeci părinții înainte să afli toată povestea.
Femeia din fotografie se numește Maria.
Și fără ea, tu nu ai fi ajuns niciodată în familia noastră.”
M-am așezat.
Scrisul era al mamei mele.
Îl recunoșteam.
L-am sunat imediat pe tata
Era aproape ora 21:00.
Tata mi-a răspuns după al doilea apel.
— Ce faci, tată?
— Mă uit la televizor. Tu?
N-am știut cum să încep.
— Cine este Maria?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce Maria?
— Femeia din fotografia în care mama mă ține în brațe când aveam șase luni.
Niciun răspuns.
Atunci am înțeles.
Știa.
— Tată?
— De unde ai fotografia?
— Mi-a dat-o o femeie pe nume Sofia.
Am auzit cum inspiră brusc.
— Sofia?
— O cunoști?
— Ioana, vino mâine la mine.
— Nu. Îmi spui acum.
— Nu pot la telefon.
Am început să mă enervez.
— De 28 de ani nu puteți să-mi spuneți, dar acum trebuie să mai aștept o noapte?
Vocea lui s-a schimbat.
— Femeia din fotografie este mama ta biologică.
Am simțit că încăperea se înclină.
— Ce?
— Maria te-a născut.
Adevărul fusese mult mai complicat
A doua zi am plecat la tata.
Pe drum am încercat să-mi imaginez toate variantele posibile.
Fusesem adoptată?
Mama mă mințise toată viața?
Cine era Sofia?
Când am ajuns, tata mă aștepta la poartă.
Părea îmbătrânit peste noapte.
Am intrat.
Pe masă pusese o cutie.
— Mama ta a vrut să-ți spună de multe ori.
— Care mamă?
Întrebarea l-a durut.
Am văzut.
— Elena. Femeia care te-a crescut.
A început să-mi povestească.
Elena și Maria fuseseră surori.
Surori gemene.
Maria era mătușa despre care eu nu auzisem niciodată.
Când aveau 27 de ani, Maria rămăsese însărcinată.
Tatăl copilului dispăruse înainte ca eu să mă nasc.
La scurt timp după naștere, Maria începuse să aibă probleme serioase de sănătate.
Știa că nu va putea avea grijă singură de un copil.
Elena și Dumitru încercau de ani întregi să devină părinți.
Atunci Maria le făcuse o propunere.
Să mă crească ei.
— Dar de ce să-mi ascundeți asta?
Tata și-a acoperit fața cu mâinile.
— Pentru că Maria a cerut-o.
— De ce?
— Credea că așa va fi mai ușor pentru tine.
Nu fusese o adopție făcută în secret sau ceva ilegal. Actele fuseseră făcute legal, dar eu crescusem fără să știu întreaga poveste din spatele lor.
Maria murise când eu aveam șase ani.
Exact cu 28 de ani în urmă.
Atunci înțelesesem ce voise să spună Sofia.
Dar cine era Sofia?
— Și Sofia?
Tata s-a ridicat.
A deschis cutia de pe masă.
A scos altă fotografie.
În ea erau trei femei tinere.
Mama.
Maria.
Și Sofia.
— A fost cea mai bună prietenă a lor.
După moartea Mariei, Sofia primise o scrisoare.
Mama îi ceruse un singur lucru.
Dacă vreodată Elena nu va reuși să-mi spună adevărul, Sofia trebuia să o facă.
— De ce după atâția ani?
Tata a coborât privirea.
— Pentru că mama ta s-a răzgândit înainte să moară. Voia să-ți spună.
— Și?
— N-a mai apucat.
Elena fusese internată de urgență și murise la câteva zile după aceea.
Sofia aflase târziu.
Apoi încercase să mă găsească.
Am căutat-o
Luni dimineață am luat autobuzul.
M-am așezat în locul nostru.
Sofia nu a venit.
Marți, la fel.
Miercuri.
Nimic.
Nu aveam numărul ei.
Nu-i știam adresa.
Atunci mi-am amintit ceva.
Îmi spusese cândva că în fiecare miercuri mergea la o florărie mică de lângă o piață.
Am mers acolo.
Am arătat fotografia unei vânzătoare.
— O cunoașteți?
— Pe doamna Sofia? Sigur.
Mi-a dat o adresă.
Am ajuns în fața unui bloc vechi.
Am sunat.
Ușa s-a deschis.
Sofia era acolo.
— Știam că o să vii, mi-a spus.
— Mi-ați spus că nu vă voi mai vedea.
A zâmbit.
— Dacă nu voiai să afli adevărul, nu m-ai mai fi văzut.
Am îmbrățișat-o.
Nici eu nu știu de ce.
Poate pentru că era ultima persoană care le cunoscuse pe amândouă.
Sofia mi-a povestit despre Maria
Am stat ore întregi.
Mi-a arătat fotografii.
Maria semăna atât de mult cu Elena încât uneori îmi era greu să le deosebesc.
— Care dintre ele era mama mea?
Sofia mi-a pus mâna peste mână.
— Amândouă, în feluri diferite.
Mi-a povestit că Maria mă iubise enorm.
În lunile în care fusese bolnavă, mă vizitase ori de câte ori putuse.
Nu voia să-mi tulbure copilăria.
Nu voia să mă facă să aleg.
Înainte să moară, îi scrisese Elenei:
„Nu vreau ca Ioana să creadă vreodată că am abandonat-o. Am lăsat-o cu tine tocmai pentru că am iubit-o suficient încât să aleg ceea ce eu nu-i puteam oferi.”
Atunci am plâns.
Nu pentru că aflasem că femeia pe care o numisem mamă nu mă născuse.
Ci pentru că descoperisem că fusesem iubită de două mame.
De ce se așezase Sofia lângă mine timp de șase luni
Înainte să plec, am întrebat-o ceva.
— De ce nu mi-ați dat plicul din prima zi?
Sofia a râs.
— Pentru că mi-a fost frică.
— De mine?
— De ce îți voi face.
Se temuse că va distruge imaginea pe care o aveam despre părinții mei.
Așa că, timp de șase luni, mă cunoscuse.
Voia să afle dacă sunt fericită.
Dacă îmi iubisem părinții.
Dacă eram suficient de puternică să aflu.
— Și când v-ați hotărât?
— Când mi-ai spus că cel mai mare regret al tău este că mama ta a murit înainte să poți vorbi cu ea despre copilăria ei.
Am rămas tăcută.
— Atunci am înțeles că adevărul nu îți va lua mama. Îți va mai da una.
Astăzi, locul de lângă mine nu mai este gol
Au trecut aproape doi ani.
Tata și cu mine am vorbit mult despre trecut.
La început am fost furioasă.
Apoi am înțeles că părinții mei luaseră o decizie imperfectă într-o situație imposibilă.
Nu le-am justificat toate alegerile.
Dar i-am iertat.
Iar Sofia?
Are 77 de ani și încă locuiește în București.
Nu mai ia autobuzul în fiecare dimineață.
Acum eu merg la ea.
În fiecare duminică bem cafeaua împreună și scoatem câte o fotografie din cutia ei.
Îmi povestește despre Elena.
Despre Maria.
Despre două surori gemene care se certau pentru haine, dansau la petreceri până dimineața și, într-un moment cumplit al vieții lor, au luat împreună o decizie pentru un copil.
Pentru mine.
Fotografia din plic este acum înrămată în sufrageria mea.
Mama Elena mă ține în brațe.
Maria stă lângă ea.
Pe spatele ramei am păstrat cuvintele scrise de mama:
„Să nu crezi niciodată că ai fost un copil pe care cineva nu l-a vrut. Adevărul este exact invers: ai fost un copil pe care două surori l-au iubit atât de mult, încât fiecare a încercat să facă ceea ce credea că este mai bine pentru tine.”
Uneori mă gândesc la prima dimineață în care Sofia s-a așezat lângă mine.
Pentru mine fusese doar o bătrână necunoscută într-un autobuz aglomerat din București.
Pentru ea însă, eu eram copilul pe care îl căutase de ani întregi.
Iar plicul pe care îl purtase luni întregi în geantă nu mi-a distrus trecutul, așa cum se temuse.
Mi-a restituit o parte din el despre care nici măcar nu știam că lipsește.
Sursa foto: Arhivă (Rol ilustrativ)
