Roxana
Mihaela a fost femeia care mi-a schimbat viața într-un mod pe care nu mi l-aș fi putut imagina vreodată. Ne-am cunoscut la facultate, unde era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Avea un zâmbet strălucitor și o personalitate care cucerea pe oricine, dar pentru mult timp nu mi-a acordat atenție. Mihaela prefera compania băieților populari, în special a celor din echipa de fotbal, dar cu timpul am reușit să ne apropiem și să devenim prieteni buni.
Mihaela era plină de viață și o studentă dedicată. Faptul că aveam o prietenă ca ea era minunat, chiar dacă sentimentele mele nu erau reciproce. Își dorea mai mult decât prietenia mea, iar asta m-a rănit, dar am acceptat situația. În cele din urmă, a început să se întâlnească cu Andrei, căpitanul echipei de fotbal. Deși el nu era un tip rău, întotdeauna am crezut că Mihaela merită pe cineva mai bun.
La scurt timp, relația lor a luat o întorsătură neașteptată. Mihaela nu știa că era însărcinată și a descoperit asta doar când Andrei a hotărât să o părăsească. A venit plângând la mine, devastată de vestea că Andrei o înlocuise deja cu altcineva. Încercam să o consolez, dar era clar că suferința ei era adâncă. Câteva săptămâni mai târziu, când și-a dat seama că poartă un copil, totul a devenit și mai complicat.
„Marc, sunt însărcinată,” mi-a spus ea, lacrimile curgându-i pe obraji. „Am vorbit cu Andrei, dar nu vrea să aibă nimic de-a face cu acest copil. Mi-a spus să renunț la sarcină, că nu este pregătit să fie tată acum,” a continuat Mihaela, vocea ei tremurând de durere și furie.
„Nu pot să cred cât de iresponsabil este,” i-am spus, simțind cum frustrarea mă cuprinde. „Ce o să faci?”
„Nu știu, Marc. Nu pot să fac asta singură. Părinții mei o să mă omoare dacă află. Sunt încă la facultate, nu sunt pregătită să fiu mamă,” a spus ea cu disperare.
Privind-o, am simțit un val de compasiune care m-a copleșit. Nu puteam să o las singură în acea situație. „Mă voi implica. Ne putem căsători și voi fi alături de tine să creștem copilul. Nu vei fi singură,” am spus fără să mă gândesc prea mult la implicațiile acestei decizii.
Ochii ei s-au mărit de surpriză. „Nu pot să-ți cer asta, Marc. E prea mult pentru un prieten. Și niciodată nu voi simți pentru tine ceea ce tu simți pentru mine,” a spus ea, cu regret în glas.
„Nu contează asta. Nu o fac pentru mine, ci pentru tine și pentru copil. Nu vreau să treci singură prin asta,” i-am răspuns. Propunerea mea suna nebunește chiar și pentru mine, dar simțeam că este singura soluție.
După câteva zile de gândire, Mihaela a acceptat, iar la sfârșitul săptămânii următoare, am mers la oficiul stării civile. A fost o ceremonie simplă, cu doar doi prieteni martori. Nimeni nu știa ce ne rezervă viitorul, dar eram hotărâți să facem față împreună.
Sarcina Mihaelei a fost o perioadă dificilă, dar am făcut tot ce am putut pentru a o sprijini. Amândoi eram studenți, iar resursele noastre erau limitate, dar am reușit să ne descurcăm. Pe măsură ce lunile treceau, mă simțeam tot mai entuziasmat de ideea de a deveni tată. Însă Mihaela nu împărtășea același entuziasm. Era clar că îi era dor de ieșirile cu prietenii și de libertatea vieții de student.
Când Amelia s-a născut, totul s-a schimbat. Era o fetiță minunată, iar eu m-am îndrăgostit de ea imediat. Am devenit tatăl ei și am trăit fiecare moment cu intensitate. Mihaela a încercat să se adapteze la viața de mamă, dar dorința ei de libertate începea să devină tot mai evidentă. În primii ani, părea că se obișnuise cu viața de familie, dar cu timpul, am observat cum se îndepărta de noi.
Când Amelia avea cinci ani, seara care a schimbat totul a venit pe neașteptate. După ce i-a citit o poveste de noapte bună, Mihaela s-a prăbușit în living, cu lacrimi curgându-i pe obraji.
„Nu mai pot face asta, Marc. Simt că mi-am pierdut toată tinerețea. Nu ar fi trebuit să am un copil niciodată,” a spus ea, printre suspine.
Am simțit cum un val de panică mă cuprinde. „Mihaela, te rog, nu vorbi așa. Amelia ar putea să te audă. E în camera alăturată,” i-am spus, încercând să îmi păstrez calmul.
„Nu-mi pasă. Nu mai pot continua. Vreau să plec. Voi depune cerere de divorț și nu vreau să mai am de-a face cu niciunul dintre voi,” a declarat ea, lăsându-mă paralizat de șoc.
Am încercat să o fac să se răzgândească, dar a fost de neclintit. În câteva ore, Mihaela își împachetase lucrurile și plecase. Am mers în camera Ameliei și am găsit-o plângând, ascultând cearta noastră.
„Tată, mama a plecat?” m-a întrebat ea cu voce tremurândă.
„Iubita mea, mama ta are nevoie de puțin timp să se regăsească. Dar eu sunt aici și nu te voi părăsi niciodată,” i-am spus, strângând-o în brațe.
Următoarele luni au fost extrem de dificile. Amelia plângea aproape în fiecare noapte, iar eu simțeam greutatea responsabilităților pe care le aveam ca tată singur. Cu toate acestea, am găsit puterea să ne reconstruim viața împreună. Amelia a devenit centrul universului meu și am făcut tot posibilul să îi ofer o copilărie fericită.
Între timp, Mihaela își actualiza constant rețelele sociale. O vedeam la petreceri, bucurându-se de viața pe care o dorise atât de mult. Mă durea să văd că nu avea nicio remușcare pentru faptul că își abandonase copilul. Ani mai târziu, am aflat că se împăcase cu Andrei, bărbatul care o părăsise când avea nevoie cel mai mult de el. Era un scenariu pe care nu-l înțelegeam și care doar îmi adâncea frustrările.
Am continuat să mergem înainte, până când într-o zi, Mihaela a apărut la ușa mea, cerând să o vadă pe Amelia.
„Ce vrei să spui că o vrei pe Amelia înapoi?” am întrebat, simțind cum furia mă cuprinde.
„Am dreptul să îmi văd fiica. Voi merge în instanță dacă e nevoie,” a spus ea, fără ezitare.
„Atunci ne vedem în instanță,” am răspuns, închizând ușa în urma ei. Amelia, care era acum aproape adolescentă, a văzut agitația de pe fața mea și mi-a cerut să îi spun ce se întâmplă. Avocații mei m-au sfătuit să rezolv problema pe cale amiabilă, dar eu știam că trebuie să lupt pentru custodia fiicei mele.
Bătălia juridică a fost dificilă, iar avocații Mihaelei au încercat să demonstreze că este mama biologică și că merită o a doua șansă. Cu toate acestea, mărturia Ameliei a schimbat totul.
„Am un singur tată,” a spus ea, arătând spre mine. „Mama m-a părăsit acum mulți ani și mi-a spus că regretă că m-a avut. Nu vreau să locuiesc cu ea.”
Cuvintele ei au avut un impact puternic asupra judecătorului, care mi-a acordat custodia totală, oferindu-i Mihaelei doar dreptul de vizită. Deși nu mă așteptam, am încurajat-o pe Amelia să își ierte mama și să încerce să construiască o relație cu ea.
Amelia mi-a spus în fiecare zi că sunt cel mai bun tată pe care cineva l-ar putea avea, iar eu știam că toată lupta și sacrificiile au meritat. Ceea ce am învățat din această experiență este că adevărata familie nu se definește doar prin legăturile de sânge, ci prin devotament și iubirea necondiționată.
