Roxana
Am muncit trei ani în două schimburi, eu și Gheorghe, doar pentru un singur vis: ca băiatul nostru, Radu, să nu se simtă mai prejos decât ceilalți. Să aibă și el o mașină la majorat, așa cum vedeam pe la alții. Ne-am spus că merită. Că e copil bun. Că trebuie să-i dăm o șansă în viață. Și am dat tot.
Eu făceam curățenie la școală după programul de la fabrică. Gheorghe lucra la construcții ziua și paznic noaptea. Trei ani în care nu ne-am mai văzut decât sâmbăta dimineața, obosiți și tăcuți, dar legați de gândul că într-o zi vom vedea zâmbetul acela larg pe fața lui Radu. Trei ani în care am mâncat ciorbă de cartofi mai des decât pâine proaspătă. Trei ani în care hainele de second-hand au devenit normalitatea noastră. Dar în fiecare lună, când puneam bani în borcanul din dulap, simțeam că facem un lucru mare.
Audiul care ne-a costat o viață
Când Radu a luat permisul în clasa a XII-a, am mers cu el să alegem mașina: un Audi A4 din 2014. Second-hand, dar curat, îngrijit, cu motor bun. Am plătit cash, din munca noastră. Radu era în culmea fericirii. „Sunteți cei mai buni părinți din lume!” ne-a spus atunci.
Prima săptămână după majorat a fost de vis. Venea în fiecare seară cu povești, cu prieteni noi, cu entuziasmul celor 18 ani. Iar noi îl ascultam fericiți. „A meritat tot,” ne spuneam.
Până când, într-o seară, a venit cu vestea.
„Mă duc în Germania. Cu mașina.”
Am simțit cum ni se taie picioarele. „Plec cu Andrei, prietenul lui din Germania ne-a găsit de muncă la construcții. Fac într-o lună cât aici într-un an. Mă întorc cu bani să îmi fac afacerea.” A spus-o ferm. Hotărât. Era prima lui decizie de om mare.
„Dar facultatea? Planurile?” am întrebat eu, tremurând.
„Mamă, mașina mă ajută să fiu independent. Nu plec departe de voi. Plec ca să construiesc ceva.”
Am plâns în tăcere, în noaptea aia. Nu pentru bani. Ci pentru că băiatul nostru pleca. Prea devreme. Prea repede.
Cea mai grea vară
După ce Radu a plecat, casa a fost mai goală ca niciodată. Garajul gol ne ținea loc de amintire și rană. Gheorghe s-a refugiat în alcool. Eu în somnifere. Ne întrebam în fiecare zi: Pentru ce am muncit, de fapt?
Dar în septembrie, Radu ne-a sunat.
„Mamă, tată, v-am trimis bani. Primul meu salariu e pentru voi. Am înțeles ceva aici…”
„Ce-ai înțeles, mamă?”
„Că mașina nu e doar un cadou. E tot ce ați făcut voi pentru mine. Fără ea, n-aș fi plecat, n-aș fi început nimic. Ați muncit pentru viitorul meu, nu pentru o caroserie.”
Atunci ne-am dat seama: nu pierdusem nimic. Îi dădusem aripi.
Azi, Radu are firma lui
Doi ani mai târziu, s-a întors. Cu bani puși deoparte, cu planuri, cu o firmă de amenajări interioare deschisă din propriile economii. Mașina? Tot acel Audi A4, folosit acum la muncă, la livrări, la întâlniri. „Îmi poartă noroc. În ea e toată dragostea voastră,” spune el.
La cinci ani de la plecare, Radu ne-a cumpărat și nouă o mașină nouă. Dar pe a lui o ține și azi. Nu se desparte de prima lui șansă în viață.
