Saghin Sabrina
Au trecut treisprezece ani de când mi-am văzut ultima oară fiica. Timp de peste un deceniu, am trăit cu un gol în suflet, încercând să-mi continui viața fără ea. Alexandra era doar o adolescentă când mama ei a decis să mă părăsească, luând-o cu ea.
De atunci, am trăit cu regrete, întrebări și speranța că într-o zi voi putea să-mi îmbrățișez din nou copilul. Dar nimic nu m-a pregătit pentru scrisoarea pe care am găsit-o în cutia poștală în acea zi fatidică. O scrisoare care mi-a schimbat complet viața.
Mi-am văzut fiica în urmă cu 13 ani, dar ieri am primit o scrisoare de la nepotul de care nu știam
Îmi amintesc ziua în care soția mea, Carol, mi-a spus că pleacă. Era o seară de vară sufocantă, iar eu mă întorsesem acasă după o zi lungă la muncă. Pe atunci, eram doar un maistru constructor în Chicago. Firma pentru care lucram nu era mare, dar ridicam clădiri, reparam drumuri și puneam pe picioare proiecte solide. Nu aveam un job elegant, dar plătea facturile și îmi permitea să le ofer soției și fiicei mele o viață decentă.
Când am intrat pe ușă, Carol mă aștepta la masă, perfect calmă. Nu a ridicat tonul, nu a arătat nicio emoție. Pur și simplu mi-a spus, ca și cum ar fi repetat un text învățat pe de rost:
— Steve, asta nu mai merge.
Am rămas blocat, fără să înțeleg despre ce vorbea.
— Ce vrei să spui?
A oftat și a continuat, la fel de rece:
— Plec. Richard și cu mine ne iubim. O iau și pe Alexandra. Ea merită o viață mai bună.
Richard. Șeful meu. Omul care conducea compania. Un bărbat mai în vârstă decât mine, care purta mereu costume scumpe și afișa un zâmbet fals. Avea bani, putere și un stil de viață extravagant care o fascina pe Carol. Îi plăcea să meargă la petrecerile lui fastuoase, să fie înconjurată de oameni importanți. Eu nu mă încadram în acel decor.
Cuvintele ei mi-au sfâșiat inima. Am încercat să o fac să se răzgândească, să îi explic că Alexandra avea deja o viață bună. Nu aveam averi, dar aveam un cămin stabil, mâncare pe masă, siguranță. Dar pentru Carol, nu era de ajuns. Voia mai mult. A plecat în acea noapte, luând-o pe fiica mea cu ea.
Am încercat să păstrez legătura cu Alexandra, dar Carol s-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla. Cred că i-a spus minciuni despre mine, că nu îmi pasă de ea, că am fost un soț infidel. Nu știu exact ce i-a spus, dar știu că, treptat, fiica mea a început să mă ignore. Nu îmi mai răspundea la telefon, nu îmi mai deschidea scrisorile. Pentru ea, nu mai existam.
Apoi, viața mea s-a prăbușit și mai mult. Depresia și stresul m-au distrus. Am început să-mi neglijez sănătatea, până când am ajuns pe un pat de spital, trecând prin operație după operație. Facturile medicale m-au îngropat în datorii, iar în cele din urmă, am fost nevoit să-mi vând casa.
Am fost concediat pentru că luasem prea multe zile libere. Pe de-o parte, mă bucuram că nu mai trebuia să lucrez pentru Richard. Dar pe de altă parte, rămăsesem fără nimic. Între timp, Carol și Richard se mutaseră într-un alt stat, iar fiica mea era pierdută pentru totdeauna.
Anii au trecut. Nu m-am mai recăsătorit, nu mi-am mai făcut o altă familie. M-am concentrat pe muncă, pe refacerea sănătății mele. Am reușit să-mi deschid propria firmă de construcții și, cu timpul, am revenit la o viață stabilă. La 50 de ani, aveam un apartament decent și nu duceam lipsă de bani. Dar, în adâncul sufletului, îmi lipsea ceva. Îmi lipsea fiica mea.
Și apoi, într-o zi, am primit o scrisoare. Pe plic scria, cu litere mari și tremurate: „Pentru Bunicul Steve.”
Am simțit cum mi se taie respirația. Bunicul? Eu nu eram bunic… sau cel puțin așa credeam. Cu mâinile tremurânde, am rupt plicul și am început să citesc.
„Bună, bunicule! Mă numesc Adam. Am 6 ani! Din păcate, tu ești singura familie pe care o mai am…”
M-am așezat pe canapea, incapabil să-mi iau ochii de pe foaia de hârtie. Adam scrisese totul cu litere mari și neregulate. Părea că cineva îl ajutase la unele propoziții, dar mesajul lui era clar: locuia într-un centru de plasament din St. Louis și mama lui, Alexandra, îi pomenise despre mine.
Ultima frază mi-a strâns inima într-o menghină:
„Te rog, vino să mă găsești.”
Fără să stau pe gânduri, am rezervat cel mai devreme zbor spre St. Louis. Nu am închis un ochi toată noaptea. Cum aș fi putut? Întrebările îmi bântuiau mintea: Cum de aveam un nepot? Unde era Alexandra? De ce era Adam într-un orfelinat?
Mi-am găsit nepotul de care nu știam
În dimineața aceea, eram deja la aeroport, cu inima bătând nebunește în piept. Câteva ore mai târziu, taxiul m-a lăsat în fața unui adăpost pentru copii. O clădire simplă din cărămidă, cu vopseaua scorojită și un panou ruginit pe care scria „Căminul pentru copii Sfânta Ana.” M-am oprit o clipă să-mi recapăt suflul, apoi am intrat.
În hol m-a întâmpinat o femeie pe nume doamna Johnson. Părea să aibă cam aceeași vârstă cu mine, iar ochii ei blânzi m-au făcut să mă simt, pentru prima oară în acea zi, puțin mai liniștit.
— Tu trebuie să fii Steve, spuse ea, strângându-mi mâna. Adam te așteaptă.
— Unde este? Este… chiar nepotul meu? Vocea mi s-a frânt, dar nu mi-a păsat.
— O să-l cunoști în curând, spuse ea, conducându-mă spre biroul ei. Dar mai întâi trebuie să-ți spun ceva important.
Mi-a făcut semn să iau loc, iar eu m-am așezat mecanic, simțindu-mă de parcă lumea întreagă stătea pe umerii mei.
— Adam este fiul Alexandrei, a confirmat ea. L-am primit aici chiar în ziua în care fiica ta a renunțat la custodia lui.
Mi-a povestit totul, fără să ocolească detaliile dureroase. Alexandra fusese dată afară din casă de Carol după ce rămăsese însărcinată la 20 de ani, fără un soț. Tatăl copilului o abandonase, iar ea se zbătuse ani la rând să-și crească singură fiul. A lucrat pe salarii mici, într-un apartament strâmt, făcând tot posibilul să-i ofere lui Adam o viață cât de cât decentă.
Apoi, în urmă cu un an, apăruse David—un bărbat bogat, cu promisiuni mărețe. Însă nu voia să crească copilul altcuiva.
— Așa că l-a lăsat aici, continuă doamna Johnson. A spus că speră să găsească o familie bună pentru el. Nu cred că a știut vreodată să-l iubească cu adevărat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Alexandra își abandonase propriul copil. Fiica mea? Cum ajunsese în punctul ăsta? Și apoi am realizat adevărul. Șase ani de greutăți o transformaseră. Și, în final, făcuse aceeași alegere ca și mama ei. Era lecția pe care Carol i-o lăsase moștenire.
— Dar cum a aflat Adam despre mine? am întrebat, încercând să-mi țin vocea stăpânită.
— A auzit numele tău în conversațiile Alexandrei cu alți oameni. A găsit și un jurnal vechi în care erai menționat. Când a ajuns aici, mi-a spus că are un bunic pe nume Steve. Așa că am început să te căutăm. Și, în final, am scris scrisoarea împreună.
Am dat din cap, încă amețit de tot ce aflasem.
— Adam e afară, la locul de joacă, spuse doamna Johnson, ridicându-se. Ești pregătit să-l întâlnești?
M-am ridicat încet și am urmat-o, simțind cum îmi bate inima în urechi. L-am zărit imediat. Un băiețel micuț, cu părul șaten ciufulit și ochii mari, albaștri, exact ca ai Alexandrei. Ținea strâns în mână o mașinuță de jucărie și m-a privit curios, cu un soi de sfială copilărească.
— Bună, spuse el încet.
— Bună, Adam, i-am răspuns, forțându-mă să par calm. M-am aplecat pe vine, ca să fim la același nivel. Eu sunt bunicul tău.
Ochii i s-au mărit de uimire, apoi un zâmbet larg i-a luminat chipul.
— Ai venit!
A sărit în brațele mele și m-a strâns cu toată puterea lui mică.
— Știam că vei veni!
În timp ce-mi țineam nepotul în brațe pentru prima dată, m-au izbit toate amintirile trecutului. Anii de singurătate. Durerea de a fi fost îndepărtat din viața Alexandrei. Puteam s-o urăsc pe Carol cât voiam. Și poate că furia mea față de ea avea să crească, știind acum că fiica mea îi călcase pe urme.
Dar tot ce conta acum era copilul din brațele mele. Adam fusese abandonat, la fel ca mine. Dar aici se încheia acest ciclu. El nu avea să crească simțindu-se neiubit sau nedorit.
Nu conta ce trebuia să fac—aveam să-i ofer un cămin. După câteva minute, i-am spus doamnei Johnson că vreau să-l iau cu mine. Ea a zâmbit și am văzut o sclipire de lacrimi în ochii ei, dar nu am spus nimic.
Mai erau necesare documente, timp și un test ADN pentru a demonstra că sunt bunicul lui, dar doamna Johnson era optimistă că nu vor exista probleme. Și i-am promis că voi face testul cât mai repede. E ciudat cum funcționează viața.
Treisprezece ani în urmă, mi-am pierdut fiica. Am crezut că am pierdut totul. Dar acum aveam un nepot. Și, în sfârșit, viața mea avea din nou un sens.
