Grigore Madalina
La doi ani după moartea mamei mele, am început să fac voluntariat într-un centru de îngrijiri paliative de lângă Brașov.
Le spuneam tuturor că vreau să ajut oamenii aflați în ultimele clipe ale vieții.
Adevărul era altul.
Nu mai suportam să mă întorc în fiecare seară într-un apartament gol.
Aveam nevoie de un loc în care durerea să existe fără ca cineva să mă întrebe când am de gând să merg mai departe.
Acolo l-am cunoscut pe Nicolae Popescu.
Avea cincizeci și nouă de ani, o privire pătrunzătoare și părea deranjat de aproape orice.
Nu suporta cafeaua slabă.
Detesta emisiunile difuzate în timpul zilei.
Și ura când asistentele îi spuneau că este „curajos”.
Majoritatea pacienților aveau flori pe noptieră, fotografii de familie sau rude care veneau zilnic cu mâncare gătită.
Nicolae avea doar o geantă veche din piele și, în fișa lui medicală, la rubrica „persoană de contact în caz de urgență”, nu era trecut nimeni.
În a doua mea zi de voluntariat i-am adus o cafea de la cafeneaua de peste drum.
A luat o înghițitură.
M-a privit.
— Ai ținut minte că beau cafeaua cu frișcă lichidă.
— V-ați plâns douăzeci de minute de cafeaua de ieri. Era greu să uit.
Pentru prima dată l-am văzut zâmbind.
Câteva zile mai târziu, coordonatoarea voluntarilor m-a oprit pe hol.
— Nicolae a cerut să vii doar tu la el.
— De ce?
Femeia a ridicat din umeri.
— Spune că îi amintești de cineva.
Ar fi trebuit să pun mai multe întrebări.
Nu am făcut-o.
Am început să trec pe la salonul lui în fiecare zi înainte să plec acasă.
Nicolae își spunea poveștile în bucăți.
În tinerețe spălase vase într-un restaurant.
Apoi condusese o dubă de livrări.
Mai târziu deschisese un mic restaurant de familie în Brașov.
Ori de câte ori îl întrebam dacă are copii, schimba imediat subiectul.
Într-o după-amiază, în timp ce rezolvam împreună un rebus, în ușa salonului a apărut un bărbat îmbrăcat într-un costum închis la culoare.
Chipul lui Nicolae s-a schimbat imediat.
— Ce cauți aici?
Bărbatul a ridicat un dosar.
— Am nevoie de semnătura dumneavoastră.
Nicolae a luat actele fără să ni-l prezinte.
Abia după câteva secunde a spus:
— El este Andrei Ionescu. Este avocatul meu.
Andrei mi-a făcut un scurt semn din cap.
Am avut impresia că Nicolae îl trata ca pe un angajat pe care nu îl mai suporta.
După ce a semnat documentele, l-a trimis imediat afară.
Într-o seară ploioasă, Nicolae m-a prins de mână.
— Mai am o singură dorință.
Am zâmbit.
— Sună periculos.
Mama mă crescuse singură.
Nu îmi spusese niciodată cine era tatăl meu.
După moartea ei nu găsisem nicio fotografie și niciun document care să-mi spună cine fusese.
Îmi repetase doar atât:
„A ales frica în locul nostru.”
Nicolae m-a privit câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Vreau să te prefaci că ești fiica mea până când nu voi mai fi.
Am rămas fără cuvinte.
S-a uitat pe fereastră.
— Viața m-a despărțit de fetița mea înainte ca ea să se nască. Nu am avut niciodată șansa să o cunosc.
Cererea lui ar fi trebuit să mă facă să plec.
În schimb, a atins cea mai veche rană pe care o purtam în suflet.
Am zâmbit forțat.
— Atunci… bună, tată.
Nicolae a început să râdă atât de tare, încât a început să tușească.
Am întins mâna spre butonul de alarmă pentru asistente.
— Nu-mi strica primul minut în care mă simt tată.
— Deja aveți pretenții.
În următoarele șase săptămâni am construit o familie care nu exista în realitate.
În fiecare dimineață îi aduceam cafea.
El îmi păstra definițiile dificile din rebusuri.
Îl plimbam cu scaunul cu rotile prin grădina centrului, iar el critica toate florile pe care nu le plantase niciodată.
Centrul a aprobat chiar și două ieșiri în oraș.
Prima a fost la restaurantul unde lucrase zeci de ani.
Managerul l-a întâmpinat zâmbind.
— Mă bucur să te văd din nou, Nicule.
O chelneriță i-a adus cafeaua fără să-l întrebe ce dorește.
Ne-am așezat în colțul preferat al lui.
A comandat două felii de plăcintă cu mere.
— Mai așteptăm pe cineva? l-am întrebat.
— Nu. Pur și simplu urăsc să iau decizii.
A doua ieșire a fost la Marea Neagră, în Constanța.
L-am ajutat să meargă desculț pe nisip.
Și-a închis ochii și a zâmbit.
— A meritat? l-am întrebat.
— Întreabă-mă după ce nu voi mai putea să mă ridic.
De multe ori, oamenii ne priveau și presupuneau că sunt fiica lui.
Înainte să apuc eu să spun ceva, Nicolae răspundea întotdeauna:
— Da, este fiica mea.
De fiecare dată când îl auzeam, simțeam o căldură ciudată în suflet.
Urmată imediat de vinovăție.
Știam că totul era doar o prefăcătorie.
Sau cel puțin așa credeam.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
