Vanatoru Andreea
Robert a ridicat din umeri și s-a întors, lăsându-mi doar spatele — semn clar că nu mai avea nimic de adăugat. L-am urmărit cu privirea, în timp ce în mine fierbea o mânie amestecată cu tristețe și neputință. Mașina era deja aproape încărcată: valiza mamei, o pătură, o pungă cu medicamente. Într-un colț, retrasă și parcă stingheră, stătea ea — doamna Emilia. Fragilă, strânsă într-o postură modestă, ca și cum ar fi încăput în două palme.
Vecina mea de 75 de ani, trimisă la azil de fiul său
Vecina mea de 75 de ani plângea în genunchi, când fiul ei o ducea la azil. Și-a trădat propria mamă… Privea în jos, cu mâinile împreunate pe genunchi, asemenea unei școlare mustrate. M-am apropiat încet de portiera larg deschisă.
— Doamnă Emilia, plecați undeva? — am întrebat cu voce joasă, simțind cum mi se strânge gâtul de emoție. Mi-a răspuns cu un zâmbet blând, dar atât de trist, încât m-a străfulgerat dorința de a mă așeza lângă ea, la nivelul durerii din privirea ei roșie de plâns.
— Așa spune băiatul meu, suflet bun… că acolo mi-ar fi mai bine. Poate că are dreptate, nu? — a murmurat, fără să mă privească direct. — Eu, o bătrână… Nu vreau să fiu o povară.
— Nu sunteți o povară, doamnă Emilia, — i-am răspuns cu blândețe. — Sunteți mama lui. Aveți dreptul la iubire, nu la distanță.
A oftat adânc și și-a întors privirea spre geamul mașinii.
— Asta e lumea de azi, dragule… Cei ca mine nu mai au loc. Îi încurcăm, le stricăm ritmul, planurile. Dar știi ce doare cel mai mult? Că nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau să plec.
Trecuseră două luni de când plecase
Motorul s-a pus în mișcare cu o tăcere apăsătoare. Robert nu a spus nimic. S-a așezat la volan, a pornit muzica și a demarat. Iar eu am rămas singur pe alee, cu mâinile adânc băgate în buzunare și cu o durere grea care nu se putea rosti.
Trecuseră două luni de când plecase. Iarna venise devreme în anul acela — cu geruri tăioase și zăpezi grele care se așterneau peste oraș ca o uitare albă. Într-o dimineață, am găsit în cutia poștală o scrisoare. Hârtia era ușor mototolită, iar scrisul — mărunt și nesigur. Era de la doamna Emilia.
Dragă vecinule: Îți las câteva rânduri pentru că zilele curg greu, iar nopțile sunt și mai apăsătoare. Nu voiam să deranjez, dar gândul la oameni calzi ca tine mă ajută să mai rezist.
Aici nu e tocmai rău. Mâncarea e bună, fetele care lucrează aici sunt amabile, dar distante. Camerele sunt curate, ordonate. Și totuși… simt frig. Nu doar în aer, ci în mine.
Robert n-a mai trecut. A spus că e prins cu treabă
Robert n-a mai trecut. A spus că e prins cu treabă. În locul lui a trimis un nepot, cu o pungă de fructe și niște bani. Mi-e dor. De vocea lui, de mirosul de acasă, de ceaiul de la ora cinci. Dar știu că nu mai aparțin acelui loc. Nu mai e căminul meu — e casa lor, acum.
Îți mulțumesc că atunci ai stat de vorbă cu mine. Pentru prima dată, cineva s-a oprit și m-a întrebat ce simt cu adevărat. Ai grijă de tine. Cu drag, Emilia!
Am izbucnit în plâns. Nu mai plânsesem de ani. În clipa aceea, am înțeles că trăim într-o lume în care părinții ajung să fie tratați ca niște lucruri vechi, de care ne descotorosim când nu ne mai sunt de folos.
Câteva zile mai târziu, am luat trenul și am parcurs cele două sute de kilometri până la cămin. Se afla într-un sat mic, pierdut între dealuri, departe de tot ce înseamnă viață. La recepție, am întrebat de doamna Emilia. Fata de acolo, o tânără cu un aer grăbit, m-a privit cu o mirare indiferentă.
Un infarct, în somn
— Ah, bătrânica aceea? A murit acum o săptămână. Un infarct, în somn.
Mi s-a tăiat respirația. Totul s-a întunecat pentru o clipă.
— Și familia? — am întrebat, cu vocea abia auzită.
— Au fost anunțați, dar nimeni nu a venit. A fost îngropată aici, în cimitirul satului. Ne-a cerut să punem în sicriu o fotografie cu casa ei — singura ei dorință.
Am mers la cimitir și am găsit o cruce modestă, din lemn, pe care era scris cu marker permanent: „Emilia Stoica”. Nicio floare nu o înfrumuseța. Doar zăpada albă și vântul rece.
M-am așezat în genunchi. — Iartă-ne, doamnă Emilia… că trăim într-o lume atât de nemiloasă.
Când m-am întors acasă, m-am oprit în fața blocului și am privit spre fereastra de la etajul trei. Geamul era luminat, iar înăuntru Robert râdea împreună cu fiii lui, urmărind un meci de fotbal. Laura aranja masa.
Totul părea perfect. Dar eu știam adevărul: o inimă veche s-a frânt pentru totdeauna. Și nimeni nu a observat.
De atunci, în fiecare an, pe 3 decembrie, aprind o lumânare la colțul blocului, chiar sub fereastra doamnei Emilia. Nu pentru ea, ci pentru noi — ca să nu uităm niciodată ce putem deveni dacă uităm să fim oameni.
