Ana Sasu
Eu și Adrian eram căsătoriți de 17 ani când Cristina s-a mutat în casa de lângă noi. Aveam o căsnicie liniștită, doi copii deja mari și genul acela de viață construită în timp, cu obiceiuri pe care numai doi oameni care au trecut prin multe împreună le pot înțelege.
Cristina era recent divorțată, frumoasă, sigură pe ea și foarte sociabilă. La început chiar mi-a fost milă de ea, pentru că mi-am imaginat cât de greu trebuie să fie să începi din nou după destrămarea unei căsnicii.
I-am dus o plăcintă în ziua mutării, am ajutat-o să despacheteze câteva cutii și am invitat-o la cafea.
Nu aveam de unde să știu că, numai câteva săptămâni mai târziu, aceeași femeie avea să stea la masa mea din bucătărie și să-mi spună, cu zâmbetul pe buze:
— O să-ți iau soțul. În locul tău, aș începe să mă pregătesc pentru divorț.
Atunci am crezut că cea mai bună soluție era să mă enervez.
M-am înșelat.
Aveam să descopăr că exista o metodă mult mai eficientă de a-i răspunde.
Cristina își alesese deja ținta
La început nu observasem nimic neobișnuit.
Cristina avea mereu nevoie de câte ceva.
Într-o zi i se desprinsese ușa unui dulap.
— Crezi că Adrian mă poate ajuta? m-a întrebat.
Altă dată primise un colet prea greu.
Apoi nu putea schimba un bec.
După aceea avea nevoie de cineva care să-i mute o masă pe terasă.
În mod curios, toate aceste mici probleme apăreau atunci când mașina lui Adrian era în fața casei.
Într-o seară, după ce soțul meu se întorsese de la serviciu, Cristina a apărut la poartă.
— Adrian, ai două minute?
El s-a uitat spre mine.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu pot să mut singură un ghiveci. E foarte greu.
Adrian s-a dus.
După zece minute s-a întors.
— Era un ghiveci de zece kilograme, mi-a spus.
Am râs.
— Poate pentru ea era greu.
— Mirela, femeia aia a mutat singură o comodă săptămâna trecută.
Atunci am început să fiu atentă.
Și am observat.
Cristina se schimba complet când apărea Adrian.
Vocea devenea mai dulce.
Râdea mai mult.
Își aranja părul.
Îl atingea pe braț când vorbea.
Adrian, în schimb, părea mai degrabă stânjenit.
Nu mi-am făcut griji în privința lui.
Până într-o după-amiază.
Adrian era la serviciu, iar Cristina venise la mine la cafea.
Vorbeam despre divorțul ei când, brusc, m-a privit peste marginea ceștii.
— Mirela, pot să-ți spun ceva?
— Sigur.
— O să-ți iau soțul.
Am râs.
Ea nu.
— Vorbesc serios.
Am pus ceașca jos.
— Poftim?
Cristina s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Adrian este exact genul meu de bărbat.
Am privit-o, încercând să-mi dau seama dacă își pierduse mințile.
— Adrian este soțul meu.
— Deocamdată.
Am simțit cum îmi îngheață zâmbetul.
— Cred că ar trebui să începi să te pregătești pentru divorț. Bărbații se plictisesc după 17 ani, Mirela.
M-am ridicat și i-am deschis ușa.
— Cafeaua s-a terminat.
Cristina și-a luat geanta.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Să nu spui că nu te-am avertizat.
Am închis ușa.
În seara aceea i-am povestit totul lui Adrian.
S-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi a izbucnit în râs.
— Ce este atât de amuzant?
— Faptul că femeia asta pare să creadă că eu nu am niciun cuvânt de spus.
Mi-a plăcut răspunsul.
— Și ce vrei să faci?
— Nimic. O ignor.
Apoi mi-a luat mâna.
— Dar dacă te mai deranjează, îi spun eu foarte clar.
Am clătinat din cap.
— Nu. Las-o.
— De ce?
Am zâmbit.
— Sunt curioasă cât de departe merge.
N-a trebuit să aștept prea mult.
A început să flirteze cu el chiar în fața mea
Cristina nu se mai ascundea.
Dacă Adrian tundea gazonul, ea apărea la gard într-o rochie vaporoasă.
Dacă spăla mașina, ieșea să vorbească cu el.
Într-o sâmbătă i-a adus fursecuri.
— Le-am făcut special pentru tine.
Eu eram pe terasă.
Adrian a luat cutia.
— Mulțumesc.
Cristina i-a atins brațul.
El s-a retras.
— Le împărțim cu Mirela.
Zâmbetul Cristinei a dispărut pentru o secundă.
— Sigur.
După ce a plecat, Adrian a venit la mine.
— Pot să arunc fursecurile?
Am început să râd.
— Nu. Copiii le vor mânca.
— Perfect.
Ceea ce Cristina nu înțelegea era că nu mă luptam cu ea pentru Adrian.
Nu aveam de ce.
Soțul meu nu era un trofeu care putea fi furat de femeia care purta bluza cea mai decoltată.
Dacă Adrian ar fi vrut să plece, nicio ceartă cu Cristina nu l-ar fi ținut lângă mine.
Dar dacă voia să rămână, Cristina putea să facă tumbe prin curte și tot nu conta.
Apoi a venit invitația.
Cristina organiza un grătar mare pentru vecini.
A invitat aproape toată strada.
Inclusiv pe Adrian.
Pe mine nu.
Când mi-a arătat invitația, Adrian era furios.
— Nu mă duc.
Am citit-o.
„Adrian, sper să vii. Mi-ar face mare plăcere.”
Am ridicat privirea.
— Ba te duci.
— Mirela…
— Te duci.
— De ce?
— Pentru că am o idee.
M-a privit câteva secunde.
Apoi a zâmbit.
— Ar trebui să-mi fie frică?
— Nu ție.
Cadoul pe care i l-am dus Cristinei
Petrecerea a început sâmbătă, la ora patru.
Adrian s-a dus singur.
Eu am rămas acasă.
Cu o zi înainte pregătisem o cutie mare, elegantă, legată cu o fundă.
La patru și jumătate am luat-o și am traversat strada.
În curtea Cristinei erau cel puțin 30 de oameni.
Muzică, mâncare, băuturi.
Adrian stătea lângă câțiva vecini.
Când m-a văzut, și-a mușcat buza ca să nu râdă.
Cristina era lângă grătar.
Când m-a observat, expresia ei s-a schimbat.
— Ce cauți aici?
Am ridicat cutia.
— Am adus un cadou pentru gazdă.
Câteva persoane au întors capul.
Am pus cutia pe masă.
— Deschide-o.
— Nu era nevoie.
— Insist.
Cristina s-a uitat în jur.
Toată lumea devenise curioasă.
A tras de fundă și a ridicat capacul.
În secunda următoare, a încremenit.
Înăuntru se afla o oglindă.
Atât.
O oglindă frumoasă, cu ramă aurie.
Pe ea lipisem un plic.
Cristina l-a luat.
— Ce este asta?
— Citește.
A deschis plicul.
Înăuntru era un cartonaș.
Pe el scrisesem:
„Pentru femeia care mi-a spus că îmi va lua soțul. M-am gândit că înainte să cauți fericirea în casa altei femei, poate ar fi bine să o cauți aici.”
Iar o săgeată desenată pe cartonaș indica oglinda.
În jurul nostru s-a făcut liniște.
Cristina s-a înroșit.
— Cum îndrăznești?
Am rămas calmă.
— Exact așa cum ai îndrăznit tu să stai în bucătăria mea și să-mi spui că o să-mi iei soțul.
Câțiva vecini s-au uitat surprinși spre ea.
Cristina a aruncat cartonașul pe masă.
— Ești geloasă.
Am zâmbit.
— Nu.
Apoi m-am întors spre Adrian.
— Adrian, vrei să pleci cu Cristina?
El aproape s-a înecat cu băutura.
— Ce?
— Este o întrebare simplă.
Adrian a lăsat paharul jos.
S-a apropiat de noi.
— Nu.
Cristina a devenit palidă.
— Adrian…
El a ridicat mâna.
— Nu, Cristina. Trebuia să-ți spun asta mai devreme. Am fost politicos pentru că ești vecina noastră, dar ai interpretat politețea ca pe o invitație.
— Dar tu…
— Eu nimic.
Apoi a venit lângă mine.
— Sunt căsătorit cu Mirela de 17 ani. O iubesc și nu am absolut niciun interes să schimb asta.
Cristina nu mai spunea nimic.
Adrian a continuat:
— Și încă ceva. Nu m-a invitat nimeni aici împotriva voinței mele. Am venit pentru că soția mea mi-a cerut să vin.
Cristina s-a uitat spre mine.
Atunci a înțeles.
Totul fusese planificat.
Nu mă așteptam însă la ceea ce s-a întâmplat după petrecere
Am plecat împreună.
În timp ce traversam strada, Adrian a început să râdă.
— O oglindă?
— Mi s-a părut potrivită.
— Ești imposibilă.
— După 17 ani abia acum afli?
M-a luat de mână.
— Nu.
Apoi a devenit serios.
— Dar vreau să-ți spun ceva.
— Ce?
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Ar fi trebuit să pun limite de la început. Am crezut că dacă mă retrag de fiecare dată o să înțeleagă. N-a înțeles.
M-am oprit.
— Eu am avut încredere în tine.
— Știu. Tocmai de aceea trebuia să te protejez și eu de situația asta.
A fost una dintre cele mai frumoase conversații pe care le avuseserăm în mult timp.
Nu pentru că exista Cristina.
Ci pentru că, după 17 ani de căsnicie, ne aminteam că și relațiile solide au nevoie de limite clare.
Două zile mai târziu, Cristina a venit la ușa mea
Luni dimineață am auzit soneria.
Era Cristina.
Nu purta machiaj și părea că nu dormise prea bine.
— Pot să vorbesc cu tine?
Am ezitat.
Apoi am ieșit pe terasă.
Nu am invitat-o în bucătărie.
Nu încă.
Cristina s-a așezat.
— Ai vrut să mă umilești.
— Ai încercat să-mi distrugi căsnicia.
— Știu.
Răspunsul ei m-a surprins.
Mă așteptam la o ceartă.
În schimb, a început să plângă.
— Fostul meu soț m-a părăsit pentru altă femeie.
Am rămas tăcută.
— După divorț, am devenit obsedată de ideea că toate căsniciile sunt o minciună. Când v-am văzut pe tine și pe Adrian, atât de normali și liniștiți după atâția ani, m-a enervat.
— Așa că ai vrut să demonstrezi că ne putem despărți?
A dat din cap.
— Cred că da.
Am privit-o.
Pentru prima dată nu mai vedeam femeia sigură pe ea care îmi spusese că îmi va lua soțul.
Vedeam o femeie rănită care alesese să-și trateze durerea într-un mod foarte urât.
Dar faptul că o înțelegeam nu însemna că îi scuzam comportamentul.
— Cristina, ceea ce ți-a făcut fostul tău soț a fost între voi. Eu nu ți-am făcut nimic.
— Știu.
— Iar Adrian nu este medicamentul pentru divorțul tău.
A început să râdă printre lacrimi.
— Asta a durut.
— Trebuia.
Apoi mi-a spus:
— Îmi pare rău.
Nu am devenit cele mai bune prietene în acea zi.
Nici nu ar fi fost realist.
Dar i-am acceptat scuzele.
Cu limite.
Șase luni mai târziu, lucrurile arătau complet diferit
Cristina a început să meargă la terapie.
A aflat asta de la una dintre vecine, apoi mi-a spus chiar ea.
Nu a mai venit după Adrian.
Nu au mai existat fursecuri.
Nici becuri imposibil de schimbat.
Nici colete „prea grele”.
Când avea nevoie de ceva, chema un meșter.
Iar relația dintre noi a rămas civilizată.
Apoi, într-o după-amiază de primăvară, am văzut-o în curte cu un bărbat.
Nu l-am cunoscut atunci.
După câteva săptămâni, Cristina a venit la poartă.
— Mirela?
— Da?
Părea jenată.
— Vreau să-ți prezint pe cineva.
Bărbatul de lângă ea se numea Sorin.
Era divorțat și el.
Dar, spre deosebire de Adrian, era disponibil.
Am zâmbit.
— Îmi pare bine.
Cristina s-a apropiat și mi-a șoptit:
— De data asta mi-am găsit unul liber.
Am izbucnit în râs.
— Progres enorm.
A râs și ea.
Un an mai târziu, Cristina și Sorin încă erau împreună.
Într-o seară de vară ne-au invitat la grătar.
De data aceasta invitația avea două nume:
„Mirela și Adrian.”
Am mers.
Când am intrat în curte, am observat ceva pe peretele terasei.
Oglinda.
Aceeași oglindă.
M-am uitat la Cristina.
— Nu pot să cred că ai păstrat-o.
Sorin părea confuz.
— Care e povestea cu oglinda?
Cristina s-a uitat la mine și a început să râdă.
— Este o poveste foarte lungă.
— Și foarte bună, a completat Adrian.
Cristina a atins rama.
— Am păstrat-o pentru că mi-a amintit de ceva.
— De ce?
M-a privit.
— Că problema mea nu era că altă femeie avea ceea ce îmi doream eu. Problema era că eu nu știam ce vreau pentru mine.
Nu mă așteptasem la răspunsul acela.
Am zâmbit.
— Atunci a meritat cadoul.
— A meritat.
În seara aceea am stat toți patru la aceeași masă.
Fără competiție.
Fără flirturi ascunse.
Fără amenințări.
La un moment dat, Adrian mi-a prins mâna sub masă.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Nimic.
— Atunci de ce zâmbești?
S-a apropiat de urechea mea.
— Mă gândeam că după 18 ani încă nu m-am plictisit.
Am început să râd.
— Ai grijă. Vecina e aproape.
Cristina ne-a auzit.
— Stai liniștită, Mirela! Pe ăsta îl ai în siguranță!
Sorin s-a uitat nedumerit de la unul la altul.
Noi trei am început să râdem.
Și atunci am înțeles că acela era, de fapt, finalul pe care nu l-aș fi anticipat niciodată în ziua în care Cristina stătuse în bucătăria mea și îmi spusese să mă pregătesc de divorț.
Nu-mi luase soțul.
Nu-mi distrusese căsnicia.
În schimb, întâmplarea aceea mă apropiase și mai mult de Adrian, pentru că ne obligase să vorbim despre încredere, respect și limitele pe care trebuie să le punem oamenilor din afara relației noastre.
Iar Cristina învățase ceva poate și mai important.
Fericirea altei femei nu era ceva ce trebuia furat.
Trebuia să și-o construiască pe a ei.
Cât despre oglinda pe care i-o dădusem în fața întregii străzi, a rămas mult timp pe terasa ei.
De fiecare dată când mergeam acolo și o vedeam, îmi aminteam de amenințarea pe care mi-o făcuse:
„O să-ți iau soțul.”
Nu s-a întâmplat.
În schimb, după multă vreme, Cristina reușise să găsească exact persoana pe care trebuia să o privească prima dată pentru a-și schimba viața.
Pe ea însăși.
