Laciu Andreea
Povestea zilei. Nu-l cunoșteam pe bunicul. Îl văzusem doar în poze — un bătrân cu chip brăzdat de riduri și o privire severă, parcă mereu nemulțumită. Când mama m-a trimis la el, într-un sat uitat de lume, am crezut că e o pedeapsă. Aveam 15 ani, voiam să stau în oraș, cu prietenii mei, cu internetul, nu cu un bătrân despre care abia știam cum îl cheamă complet. Dar mama fusese categorică:
— Ai nevoie să te liniștești. Și el are nevoie să nu fie singur.
Așa am ajuns în curtea lui prăfuită, cu poarta ruginită și iarba crescută până la genunchi. Bătrânul a ieșit din casă, s-a uitat la mine lung, apoi a zis simplu:
— Bagajul în cameră. Masa e la 7.
Nimic altceva.
În primele zile, tăceam amândoi. Mâncam în liniște, el citea ziarul, eu mă uitam pe telefon — cât prindeam semnal. Nu m-a întrebat nimic, dar simțeam că mă studiază. Îl irita probabil felul în care stăteam cocoșat, căștile mereu în urechi, ochii lipiți de ecran. Nu-mi păsa. Număram zilele până plec.
Într-o dimineață, mi-a zis:
— Hai cu mine în grădină.
Am bombănit, dar m-am dus. M-a pus să țin o greblă, să ud roșiile, să scot buruieni. Soarele ardea, iar eu transpiram nervos. Dar ceva în mirosul de pământ reavăn și în tăcerea aceea tihnită m-a ținut acolo. Nu mai auzeam notificări. Doar vântul și pașii noștri printre straturi.
A doua zi, m-a trezit la 6.
— Așa facem aici, mi-a zis. Ziua bună începe devreme.
Am oftat, dar l-am urmat. Așa a început rutina: dimineți în grădină, prânzuri cu ciorbă caldă, după-amiezi în atelierul lui mic din spate, unde meșterea lucruri inutile, dar frumoase — cutii de lemn, linguri sculptate, o moară în miniatură.
Cu timpul, a început să vorbească. Îmi spunea povești despre război, dar nu cu arme, ci cu foamete și frig. Despre bunica — cum a cunoscut-o la horă, cum i-a scris scrisori din armată. Despre tata, pe care îl pierduse când avea vârsta mea, într-un accident stupid. A fost prima oară când l-am văzut tremurând, cu ochii uzi.
— Pe tata l-am visat noaptea trecută, mi-a spus într-o seară. Purta același tricou cu dungi și îmi spunea să nu-l uit.
Am tăcut. Simțeam un nod în gât, dar n-am spus nimic. Începusem să-l privesc altfel. Nu ca pe un bătrân scorțos, ci ca pe un om care suferise, dar rămăsese drept.
Într-o după-amiază, am intrat în cameră și l-am găsit dormind în fotoliul vechi. Avea o carte pe piept și respira ușor. I-am făcut o poză. Nu știu de ce. Poate pentru că mi se părea liniștit, aproape frumos, în bătrânețea lui.
A doua zi, nu s-a trezit.
Mama a venit în grabă. A plâns. Eu nu. Nu pentru că nu mă durea, ci pentru că aveam lacrimile adânc înfipte. Am intrat în atelierul lui, unde lăsase totul exact cum era. Pe bancul de lucru, o cutie mică, cu numele meu scris stângaci pe capac.
Am deschis-o. Înăuntru era un ceas de buzunar vechi și un bilet:
„Dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că timpul nostru s-a încheiat aici. Dar poate, în alte feluri, abia începe.
N-ai idee cât m-am temut că n-o să ne cunoaștem. Dar mi-ai dat bucuria de a fi din nou viu, chiar și pentru puțin. Ține minte: viața e scurtă. Timpul e tot ce avem. Nu-l irosi.
Cu drag, bunicul tău. P.S. Udă roșiile la răsărit. Așa prind gust.”
Am plâns în sfârșit, cu capul pe masa lui de lucru, în miros de rumeguș și liniște.
În acea vară, n-am mai vrut să plec. Am rămas până la sfârșit. Am curățat grădina. Am vopsit poarta. Am citit toate cărțile lui. Am reparat banca din fața casei. M-am trezit în fiecare dimineață la 6 și am udat roșiile, la răsărit.
Și în fiecare zi, înainte de culcare, îmi puneam ceasul lui de buzunar pe noptieră. Să-mi amintească: timpul nu ni se dă, ni se încredințează. Și trebuie să fim vrednici de el.
Sursă foto: Pixabay
