Loredana Ionescu
Mă numesc Robert și am 27 de ani. Am crescut într-un orfelinat și nu îmi amintesc aproape nimic din copilărie.
Doar o fotografie.
În ea eram eu, mic, zâmbind. Lângă mine era un bărbat în uniformă de pilot, cu un semn mare din naștere pe față. Mă ținea cu brațul pe după umeri.
Mi s-a spus că era tatăl meu.
În prima mea zi ca pilot comandant, mi-am salvat tatăl fără să știu
Nu aveam altceva.
Nici nume. Nici explicații. Nici promisiuni.
Doar acea poză.
De atunci, mi-am făcut o promisiune: voi deveni pilot.
Poate, într-o zi, îl voi găsi.
Anii au trecut. Am muncit mult. Am renunțat la multe. Dar nu la visul meu.
Și, într-o zi, am ajuns acolo.
Prima mea zi ca pilot comandant.
În cockpit. Cu uniforma pe mine. Cu mâinile pe manșă.
Visul devenise realitate.
Zborul era liniștit.
Totul mergea perfect.
Până când am auzit un zgomot puternic din spate.
O însoțitoare de bord a intrat în grabă.
— Robert, repede! Un pasager nu poate respira!
Am sărit imediat.
Nu era timp de gândire.
Pe podea era un bărbat care se sufoca. Își ducea mâinile la gât, încercând disperat să respire.
Am acționat din instinct.
M-am poziționat în spatele lui și am început manevra.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
— Hai! Respiră! am strigat.
În cele din urmă, a eliminat obiectul care îi blocase respirația.
A căzut în genunchi, respirând greu.
Oamenii din jur au început să aplaude.
Dar eu nu auzeam nimic.
Pentru că atunci l-am văzut.
Semnul de pe față.
Exact ca în fotografie.
Inima mi-a stat.
— Tată? am șoptit.
Bărbatul s-a uitat la mine.
La uniformă.
Apoi în ochii mei.
Și, pentru o clipă, totul s-a oprit.
— Robert…? a spus el încet.
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.
— Tu… mă știi?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Te-am căutat toată viața…
Nu înțelegeam.
— Atunci de ce… de ce nu ai venit?
A tras aer adânc.
— Nu te-am abandonat. Am avut un accident. Am fost internat mult timp. Când m-am întors… mi s-a spus că ai fost mutat. Nu mi-au dat detalii. Te-am căutat ani la rând.
L-am privit fără să spun nimic.
— Am păstrat fotografia aceea… în fiecare zi, a continuat el. A fost singurul lucru care m-a ținut în viață.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu am păstrat-o…
A zâmbit, tremurând.
— Am devenit pilot… pentru că voiam să fiu ca tine.
A închis ochii pentru o clipă.
— Știam… cumva știam că vei ajunge aici.
Nu mai conta nimic în jur.
Nu avionul.
Nu oamenii.
Doar acel moment.
— Te-am găsit, am spus încet.
A dat din cap.
— Nu. Tu m-ai salvat.
După aterizare, nu ne-am mai despărțit.
Am stat ore întregi de vorbă
Am recuperat anii pierduți.
Am aflat adevărul.
Și am înțeles că uneori viața nu te desparte pentru totdeauna.
Doar te pune la încercare.
În acea zi, nu am devenit doar comandant.
Am devenit din nou fiu.
Și, pentru prima dată, nu mai eram singur.
