Loredana Ionescu
Într-un sătuc ascuns între dealuri verzi și râuri șerpuitoare, trăia Maria, o fată simplă, dar cu o inimă plină de visuri. Deși crescuse printre tradițiile rurale și munca grea a câmpului, Maria își găsise alinarea într-un hobby neobișnuit pentru locul acela: desenatul. Fiecare moment liber îl petrecea pe malul râului, cu un caiet vechi și câteva creioane, capturând peisajele satului.
Ana era luată peste picior de săteni pentru că desena în loc să „învețe o meserie adevărată”
Zorii care luminau casele cu acoperișuri de șindrilă, cerul de un albastru aproape ireal și chiar oamenii satului apăreau în schițele ei. Dar oamenii nu îi apreciau talentul. Trecătorii își strâmbau nasul când o vedeau:
— Ce faci, fată, cu mâzgălelile astea? Mai bine ia o sapă în mână!
— N-ai să faci un ban din astea! Învață ceva folositor!
Maria zâmbea timid și continua să deseneze. Știa că talentul ei era ceva special, chiar dacă nimeni altcineva nu credea asta. În fiecare zi, se promitea sieși că va arăta lumii ce poate.
Ziua în care totul s-a schimbat
Într-o dimineață de vară, satul a fost cuprins de agitație. O echipă de filmare sosise în zonă pentru a realiza un film documentar despre viața rurală. Maria, ca de obicei, era pe malul râului, desenând o familie de rațe care se jucau în apă. Un bărbat înalt, cu o pălărie largă și o privire pătrunzătoare, s-a oprit lângă ea. Era Alexandru Mircea, un regizor renumit, deși Maria nu avea de unde să știe.
— Frumoasă scenă, nu-i așa? a spus el, privindu-i schițele.
Maria s-a speriat, strângându-și caietul la piept.
— Nu-i cine știe ce, doar desenez pentru mine…
Regizorul a zâmbit și a cerut să vadă caietul. Răsfoindu-l, a fost uimit de felul în care Maria surprindea emoțiile și detaliile peisajelor.
— Ai un talent rar, copilă. Ai vreun plan pentru desenele tale?
Maria a clătinat din cap.
— Nu mă ia nimeni în serios… Toți spun că pierd timpul.
În acel moment, Alexandru i-a făcut o propunere neașteptată. I-a spus că ar vrea să folosească desenele ei ca inspirație pentru decorurile filmului său. Mai mult decât atât, i-a oferit șansa de a lucra alături de echipa sa, ca artist vizual.
Deși Maria era sceptică, curiozitatea și dorința de a-și depăși condiția au învins. Cu sprijinul regizorului, și-a părăsit pentru prima dată satul, ajungând într-un oraș mare, unde decorurile pentru film prindeau viață sub îndrumarea ei. Talentul ei a început să fie remarcat și de alți artiști, iar Maria a primit propuneri pentru noi proiecte.
După finalizarea filmului, care a fost un succes internațional, Maria s-a trezit în centrul atenției. Povestea fetei de la țară care a reușit să cucerească lumea artei a ajuns în ziare și reviste. Cu banii câștigați, a revenit în satul natal și a deschis o mică școală de artă pentru copiii din zonă, dându-le șansa pe care ea nu o avusese.
Oamenii care o ironizaseră odinioară își scoteau acum pălăriile în fața ei, mândri că satul lor dăduse o artistă de renume. Maria zâmbea de fiecare dată când își amintea cât de mult se schimbase viața ei, dar mai ales cât de mult putea schimba ea viețile altora.
În liniștea serilor de vară, Maria continua să deseneze. Peisajele nu erau doar frumoase, ci pline de speranță. Fiecare linie pe hârtie spunea aceeași poveste: că nimic nu este imposibil dacă crezi în visurile tale.
