Georgescu Dragos
Ziua de joi a fost una încărcată de emoție și durere la Spitalul Județean de Urgență Buzău. Trupul neînsuflețit al Ștefaniei Szabo, directorul medical care s-a stins din viață la doar 37 de ani, a fost adus la capela spitalului pentru ca foștii colegi, prietenii și familia să-i poată aduce un ultim omagiu. A fost o zi în care lacrimile s-au amestecat cu liniștea grea a unui loc care, până de curând, îi era ca o a doua casă.
Imagini cutremurătoare la Buzău. Mama Ștefaniei Szabo, răpusă de durere lângă sicriul fiicei sale. În ce a fosst îmbracată doctorița
Sicriul cu trupul neînsuflețit a fost întâmpinat de colegii săi din spital, dar și de rude și apropiați. Cei care au lucrat ani la rând alături de ea au așteptat în curtea spitalului, privind în tăcere cum mașina funerară străbate încet curtea unității. Pentru mulți, a fost o imagine greu de suportat — o despărțire de neconceput de la o femeie tânără, mereu zâmbitoare și dedicată meseriei sale.
Traseul stabilit pentru cortegiul funerar nu a fost unul întâmplător. Mașina care transporta sicriul a fost condusă simbolic pe lângă locurile în care Ștefania Szabo își petrecea zilele și nopțile de muncă.
Vehiculul a trecut mai întâi pe la noua secție UPU-SMURD, o secție pe care doctorița o sprijinise cu pasiune în perioada de extindere și modernizare. Apoi a traversat parcarea subterană a spitalului, locul prin care obișnuia să intre zilnic, venind la serviciu.
Cortegiul a ieșit apoi prin poarta dinspre Parcul Crâng, iar acolo, pe margine, s-au adunat zeci de angajați ai spitalului, dar și pacienți care au dorit să o vadă pentru ultima oară. Toți au privit în tăcere, unii cu lacrimi în ochi, în timp ce mașina se deplasa încet, parcă refuzând să se grăbească spre destinație.
„A fost momentul cel mai dureros pe care l-am trăit în cariera mea. Era colega noastră, iar azi am condus-o în tăcere printre locurile unde a muncit. Nu există cuvinte”, a spus un medic din secția Chirurgie.
Când mașina funerară a oprit în fața capelei spitalului, s-a așternut o liniște deplină. Nimeni nu a mai rostit nimic. În aer plutea o durere greu de exprimat în cuvinte, iar fiecare privire trăda șocul și neputința.
Prima persoană care s-a apropiat de mașină a fost Mirela Oprea, director executiv în Consiliul Județean Buzău. Cu o privire înlăcrimată, aceasta a pus mâna pe sicriu și a rostit, în șoaptă, o rugăciune scurtă. În spatele ei, rând pe rând, s-au apropiat mama și fratele Ștefaniei, copleșiți de durere.
Mama ei, o femeie în vârstă, s-a sprijinit de brațul fiului, privind neputincioasă către sicriu. O durere mută, tăcută, dar devastatoare. Nimeni nu a putut rămâne indiferent în fața suferinței acestei familii care, în doar câteva clipe, și-a pierdut copilul și surioara.
Ștefania Szabo a fost îmbrăcată, la dorința familiei, în rochia ei preferată — o rochie fucsia, elegantă, pe care obișnuia să o poarte la evenimentele importante. O culoare vie, puternică, așa cum era și ea. Alegerea a fost una simbolică, menită să reflecte energia, bucuria și optimismul care o caracterizau.
Pentru cei care au cunoscut-o, imaginea ei din sicriu a fost sfâșietoare. Mulți au plâns, iar în tăcerea capelei s-au auzit doar suspine și rugăciuni șoptite.
Lângă sicriu, foștii colegi au venit să-și ia adio
După depunerea sicriului în interiorul capelei, foștii colegi ai Ștefaniei au început să vină, pe rând, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Unii purtau halatele albe, alții haine de doliu. Toți aveau aceeași privire pierdută și același nod în gât.
O asistentă medicală a venit cu un buchet de crizanteme albe și l-a așezat la picioarele sicriului, apoi a rămas câteva clipe în genunchi, în tăcere. Un alt medic a pus o fotografie de grup din perioada în care lucraseră împreună.
„A fost un om de o bunătate rară. Niciodată nu ridica tonul, niciodată nu se plângea. Dacă vedea că cineva e copleșit, spunea doar: ‘Hai că trece și asta’. Nu cred că mai găsim oameni ca ea”, a spus un chirurg din spital, cu lacrimi în ochi.
O tăcere care spune totul
În capelă s-a instalat o tăcere apăsătoare. O tăcere care transmitea mai mult decât ar fi putut exprima cuvintele. Doar câteva lumânări ardeau, iar mirosul de tămâie și flori umplea aerul.
Fiecare persoană care a intrat s-a recules câteva clipe, apoi a ieșit fără să spună nimic. Nici nu era nevoie de cuvinte. Atmosfera era una de profund respect și tristețe.
„Am pierdut un medic excepțional, dar mai ales un om minunat. A fost sufletul secției. De fiecare dată când veneam la serviciu și o vedeam, știam că totul va merge bine. Avea o liniște și o siguranță care te făceau să crezi că poți trece peste orice”, a spus o colegă de la compartimentul de Chirurgie.
Mama Ștefaniei a stat tot timpul aproape de sicriu, ținând în mână o fotografie cu fiica ei din perioada studenției. „Așa era când a terminat medicina… visătoare și fericită. Nu pot să cred că s-a dus. Ea trăia pentru oameni, pentru spital. Era viața mea”, a spus, printre lacrimi, femeia.
Fratele, vizibil afectat, a mulțumit tuturor celor care au venit să o omagieze.
