Grigore Madalina
Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei sunt prăznuiți în calendarul ortodox ca mărturisitori ai credinței în Hristos. Au trăit și au murit în vremea împăratului Liciniu, care a condus Imperiul Roman între 308 și 324. Au fost osândiți la moarte în urma refuzului de a-și renega credința creștină. Li s-au tăiat mâinile și picioarele, iar trupurile mutilate au fost aruncate în foc. Oasele lor sfinte au ajuns mai târziu să izvorască tămăduiri pentru credincioși.
Cine au fost Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei
Nicopolea era o cetate din Armenia, provincie aflată la granița de răsărit a Imperiului Roman. Regiunea era un teritoriu frământat, în care creștinismul prinsese rădăcini puternice chiar înaintea persecuțiilor sistematice din Imperiu.
Dintre cei 45 de mucenici, tradiția creștină îi amintește cu precădere pe Leontie, Mavrichie, Daniil și Antonie. Ceilalți nu sunt menționați nominal, dar pomenirea lor este la fel de vie în rugăciunile Bisericii.
Nu știm cu exactitate cine erau acești bărbați înainte de martiriul lor. Unii erau poate soldați, alții civili sau oameni de rând. Ce îi unea era același lucru: credința în Hristos pe care nu au vrut să o tăgăduiască în fața autorităților romane.
Alegerea lor a fost una conștientă și asumată. Știau ce îi așteaptă. Și au ales moartea în loc de apostazie. Aceasta este esența mărturisirii mucenicești în tradiția creștină.
Împăratul Liciniu și persecuțiile împotriva creștinilor
Liciniu a condus Imperiul Roman între 308 și 324, mai întâi ca împărat al Occidentului, apoi al Orientului. Inițial, fusese semnatar al Edictului de la Milan din 313, care acordase libertate religioasă creștinilor din Imperiu.
Dar lucrurile s-au schimbat. Pe măsură ce conflictul cu Constantin cel Mare s-a acutizat, Liciniu a început să vadă în creștini o amenințare politică. Știa că Constantin îi protejează și îi susține pe creștini. Asta i-a transformat pe adepții noii credințe în dușmani potenționali ai săi.
A declanșat astfel o serie de persecuții în provinciile aflate sub controlul său. Armenia, aflată în zona sa de influență, nu a scăpat de valul de represalii. Creștinii erau chemați să jertfească zeilor romani sau să suporte consecințele.
Cei 45 de mucenici din Nicopolea au ales să nu se supună. Au mărturisit public credința în Hristos. Și au plătit cu prețul suprem.
Moartea martirică și mărturisirea credinței
Judecata a fost rapidă și sentința, aspră. Cei 45 de mucenici au fost condamnați la o moarte deosebit de crudă. Călăii le-au tăiat mai întâi mâinile și picioarele.
Unii dintre ei au murit chiar în acel moment, din cauza rănilor. Alții au supraviețuit mutilării și au fost aruncați de vii în foc. Trupurile lor mutilate au ars până la cenușă.
Această formă de execuție urmărea să șteargă orice urmă a celui condamnat. Arderea trupului era considerată, în mentalitatea epocii, o pedeapsă care privează victima de orice speranță de dincolo. Dar pentru creștini, această logică nu funcționa. Învierea trupului nu depinde de integritatea lui fizică.
Martirii din Nicopolea nu s-au clătit. Au trecut prin toate chinurile fără să se lepede de Hristos. Iar moartea lor a devenit o mărturie de credință mai puternică decât orice cuvânt.
Oasele sfinte și biserica ridicată în cinstea lor
După ce focul și-a făcut lucrul, oasele mucenicilor au fost aruncate în râul Lices. Autoritățile romane voiau să dispară orice urmă a celor executați. Nu trebuia să rămână nimic care să poată fi venerat de credincioși.
Dar credincioșii nu s-au lăsat. Câțiva dintre ei au intrat în apele râului Lices și au recuperat oasele sfinte. Le-au scos cu grijă și le-au păstrat în secret, la loc de cinste, cu respectul cuvenit unor sfinte moaște.
Gestul lor a fost unul de mare curaj. Să te asociezi cu persoanele executate pentru că erau creștini era o crimă. Să le recuperezi rămășițele și să le păstrezi era o dovadă de credință care putea costa viața.
Liciniu a murit în 324, înfrânt și executat de Constantin cel Mare. Odată cu dispariția persecutorului, viața creștinilor din Orient s-a schimbat radical. Credința putea fi practicată în mod liber.
Imediat după aceea, credincioșii din Nicopolea au zidit o biserică în cinstea celor 45 de mucenici. Oasele sfinte au fost aduse și așezate în această biserică. Iar Dumnezeu a întărit cinstea adusă mucenicilor Săi printr-un semn minunat: oasele s-au prefăcut în izvor de tămăduiri pentru cei care veneau să se roage cu credință.
Troparul Sfinților 45 de Mucenici și ceilalți sfinți prăznuiți astăzi
Biserica Ortodoxă păstrează vie amintirea Sfinților 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei prin troparul lor, cântat la slujbele din ziua prăznuirii:
„Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, ca având tăria Ta, pe chinuitori au învis; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.”
Cuvintele troparului spun totul despre teologia martiriului în tradiția ortodoxă. Mucenicii nu au biruit prin forță proprie. Au biruit prin tăria pe care le-a dat-o Dumnezeu. Cununa pe care au primit-o nu se strică. Este o cunună a nestricăciunii, dincolo de orice suferință pământească.
Tot în aceeași zi, calendarul ortodox face pomenirea mai multor sfinți. Sunt pomeniți Sfinții Mucenici Vianor și Siluan, Sfântul Mucenic Apolonie din Sardia și Sfinții zece mii de Părinți din pustiile Egiptului. De asemenea, este prăznuit Sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.
Pomenirea Sfinților 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei este un prilej de meditație la prețul credinței. Ei nu au dat curs fricii. Nu au ales confortul trădării. Au ales moartea pentru Hristos și, prin aceasta, au dobândit viața veșnică.
