Georgescu Dragos
Destinul lui Emeric Ienei, unul dintre cei mai mari antrenori români din toate timpurile, a fost marcat de momente dramatice, sacrificii, curaj și perseverență. Deși întreaga țară îl cunoaște drept omul care a dus România pe culmile gloriei europene, cucerind Cupa Campionilor Europeni cu Steaua București în 1986, puțini știu cât de grea a fost copilăria sa și cât de sinuos a fost drumul către succes.
Cum a suferit teribil Emeric Ienei în copilărie. „Tata a fost luat de ruși și eliberat mai târziu de englezi. Era atât de slab”
Într-un interviu acordat în urmă cu mai mulți ani pentru Adevărul, Emeric Ienei a rememorat cu emoție etapele unei vieți trăite între frica războiului, dorința de cunoaștere și iubirea pentru fotbal. De la copilul care a cunoscut teroarea frontului la adolescentul visător care dorea să devină avocat și până la antrenorul respectat de o lume întreagă, povestea lui Ienei este o lecție de demnitate, modestie și echilibru.
Emeric Ienei s-a născut la 22 martie 1937, într-o perioadă în care Europa era deja cuprinsă de neliniște și frică. Tatăl său, om simplu, dar demn, a încercat să-și protejeze familia fugind din calea războiului.
„În timpul războiului, tatăl meu a fugit, ca să nu intre în armata română. Am plecat cu toată familia în Ungaria. Eu aveam doar 4 ani. Ne-am stabilit în Lucenec, care astăzi este în Slovacia. Tata s-a angajat la o fabrică și am stat acolo până la sfârșitul războiului.”
Însă soarta a avut alte planuri. Deși încercase să scape de mobilizare, tatăl său a fost în cele din urmă luat în armata maghiară, trimis pe front și făcut prizonier de ruși.
„Tata a fost trimis să lupte în zona Germaniei. În Austria a fost capturat de ruși și luat prizonier. L-au eliberat mai târziu englezii. A venit acasă pe jos, cu trenul și cu căruța. Noi nu mai știam nimic de el din 1943. Într-o zi, eram în grădină, cățărat în cireș, și a apărut un bărbat. Nu l-am recunoscut, atât era de slab. Doar când mi-a spus ‘Emi!’ mi-am dat seama că e tata.”
Momentul revederii cu tatăl pierdut a rămas întipărit pentru totdeauna în memoria lui Ienei, care mărturisea că acea scenă i-a definit modul de a privi viața – cu recunoștință, cumpătare și echilibru.
Primele visuri și dragostea pentru fotbal
După război, familia Ienei s-a întors în România, stabilindu-se la Arad, unde locuia bunicul său. Aici, micul Emeric a început să meargă la școală și să descopere fotbalul.
„Era un maidan lângă o biserică catolică. Stăteam toată ziua acolo și jucam cu copiii de vârsta mea. Aveam 7-8 ani. Tata a văzut că-mi place și mi-a cumpărat prima minge adevărată. Până atunci jucam cu una făcută din zdrențe, din ciorapii mamei. Când am primit mingea adevărată, am fost cel mai fericit copil din lume.”
Copilul timid și visător care bătea mingea pe străzile din Arad avea să devină, peste ani, simbolul profesionalismului și al eleganței în sport. Totul a început însă simplu – din pasiune și dintr-un sentiment de libertate.
„Când nu-mi convenea cum jucam, îmi luam mingea și plecam acasă. Eram ambițios și perfecționist încă de atunci.”
Pe la nouă ani, a fost remarcat de „scouteri” locali, care observau tinerii talentați din cartiere. „De pe maidan au luat trei copii, printre care și pe mine. Ne-au dus la UTA. Pe vremea aceea se numea Flamura Roșie Arad.”
Tânărul care visa să devină avocat
Deși fotbalul îi ocupa mare parte din timp, tânărul Ienei visa, în adâncul sufletului, la o altă carieră. „În adolescență, între antrenamente, cu picioarele pline de vânătăi, visam să devin avocat. Mi se părea o meserie nobilă, în care puteai să ajuți oamenii. Nu știam exact ce înseamnă, dar îmi plăcea ideea.”
În paralel, își continua studiile la liceu și se antrena zilnic. La doar 16 ani și jumătate, avea să joace primul său meci important.
„Am debutat la 16 ani și jumătate. Am ajuns printre nume mari: József Pecsovszky, Dumitrescu III, Mercea. Primul meci a fost la Timișoara, cu CFR. Am făcut 1-1. Apoi am fost convocat la echipa națională de juniori.”
Deși era atras de carte, fotbalul i-a acaparat complet viața. Tinerii talentați erau deja vânați de marile cluburi din țară, iar numele lui Ienei a intrat rapid pe listele marilor antrenori.
Frica de armată și disciplina care i-a schimbat viața
În acea perioadă, fotbaliștii erau adesea înrolați în echipele marilor ministere: CCA (actuala Steaua) și Dinamo. Ienei, deși detesta ideea armatei, a ajuns în cele din urmă în rândurile CCA-ului.
„Am detestat armata, mi-era frică de ea. Mi se părea ceva dur, străin de mine. Dar, privind înapoi, realizez că fără obiceiurile deprinse în cele două luni de instrucție cruntă n-aș fi fost omul de azi.”
În 1956, a fost racolat de CCA, actuala Steaua București, echipă sprijinită de Ministerul Apărării Naționale. „Și Dinamo a vrut să mă ia, dar exista o înțelegere între cele două cluburi. În anul acela, Steaua avea dreptul să recruteze tinerii jucători, așa că am ajuns acolo.”
Experiența din armată i-a oferit tânărului Emeric o lecție de disciplină care avea să-i marcheze întreaga carieră. „Acolo am învățat ce înseamnă ordinea, respectul, spiritul de echipă. Fără acea perioadă, nu aș fi devenit niciodată antrenorul de mai târziu.”
De la fotbalist respectat la antrenor legendar
Cariera sa de jucător a fost una solidă: peste 200 de meciuri în prima ligă, o Cupă a României câștigată și numeroase prezențe în echipa națională. Dar adevărata consacrare a venit după retragerea din activitate, când a decis să devină antrenor.
Emeric Ienei a demonstrat rapid că are un talent excepțional pentru strategia sportivă. În anii ’80, a preluat Steaua București și a format una dintre cele mai puternice echipe din istoria fotbalului românesc. Sub conducerea sa, Steaua a cucerit titluri consecutive, trofee interne și, în 1986, Cupa Campionilor Europeni, după victoria legendară împotriva FC Barcelona, la Sevilla.
„Nu noi eram favoriți atunci. Nimeni nu ne dădea vreo șansă. Dar am avut încredere în băieți, în forța grupului. Când Duckadam a apărat al patrulea penalty, am știut că am scris istorie.”
