Roxana
Nu toate poveștile despre plecarea în străinătate sunt despre visuri și bani. Unele sunt despre lacrimi, dor și sacrificii care dor până în măduva inimii. Este și cazul Mariei, o femeie care nu și-a imaginat niciodată că va ajunge să plece din țară, lăsându-și copilul în urmă. Dar când frigiderul e gol și copilul te întreabă dacă poate merge la excursie, iar tu nu știi de unde să scoți banii, nu mai alegi cu inima. Alegi cu lacrimile.
„Norocul meu de a pleca de lângă fata mea ca să am grijă de mama altora”
Totul a început într-o zi obișnuită, când vecina ei, Mioara, a sunat-o:
— Mărie, o familie de italieni caută o femeie să aibă grijă de mama lor. Plătesc bine. Poate e norocul tău.
Maria a tăcut. A zâmbit amar și s-a gândit: „Norocul meu… să las tot ce iubesc pentru a avea grijă de o altă mamă.” A știut însă că nu mai are de ales. Copila ei, Andreea, avea doar 13 ani, iar grija pentru viitorul ei cântărea mai mult decât orice.
I-a spus fetei că va pleca o vreme, că o să trimită bani și că o să le fie mai bine. Dar nu i-a spus cât o doare. În dimineața plecării, autogara mirosea a cafea și tristețe. Pe parbrizul microbuzului scria mare „România – Italia”.
Maria și-a strâns geaca de blugi la piept, încercând să-și ascundă tremurul. Fata s-a agățat de ea, plângând:
— Mami, te rog, nu plânge… că dacă plângi tu, plâng și eu. Promit că am să fiu cuminte.
A fost momentul în care Maria a înțeles ce înseamnă, de fapt, puterea unei mame. Să pleci, deși ai vrea să rămâi. Să zâmbești, deși ai vrea să țipi. Să îți ascunzi lacrimile ca să-i dai copilului tău curaj.
Drumul spre o lume străină și dorul care nu dispare
Când microbuzul a pornit, Maria a privit-o pe Andreea prin geam până n-a mai văzut-o. A simțit cum se rupe ceva în ea — o durere surdă, dar adâncă, pe care nicio distanță n-o poate vindeca.
În Italia, viața nu a fost ușoară. Diminețile începeau devreme, iar munca era grea. Avea grijă de o bătrână bolnavă, care nu-și mai amintea nici cum o cheamă. În casa aceea mare, tăcută, singura voce care o făcea să zâmbească era cea a fetiței ei, din mesaje.
„Mami, uite ce am luat la test!” sau „Te iubesc până la cer și înapoi.” — erau cuvintele care îi dădeau puterea să meargă mai departe. Fiecare inimioară primită pe telefon era ca o gură de aer.
Când se crăpa de ziuă și clopotele bisericii italiene băteau în depărtare, Maria se oprea la fereastră. Se uita spre răsărit și își imagina că, undeva departe, acolo în România, Andreea se trezește și se pregătește pentru școală. În gând, îi șoptea mereu:
„Mamă, n-o să fie mereu așa. O să vină zile mai bune.”
Viața printre străini și dorul de acasă
Anii au trecut, dar dorul nu s-a micșorat. Maria a trimis bani acasă, a cumpărat haine, rechizite, a plătit facturile și datoriile. Dar în suflet, golul a rămas. Pentru că oricât ar trimite, nimic nu poate cumpăra un „te iubesc” spus seara, în brațele copilului.
„Am muncit o viață pentru un viitor mai bun, dar adevărul e că viitorul meu era acolo, lângă ea. Tot ce am vrut a fost să-i fie bine. Dar niciun ban nu poate înlocui dragostea de acasă.”
În satul italian unde locuiește, oamenii au început s-o cunoască drept „românca cea blândă”. Dar ea știe că blândețea i-a fost învățată de dor. Dorul de copil, de casă, de mirosul de mămăligă fierbinte și de toaca din biserica satului.
„Nicio Italie nu e acasă”
Maria știe că într-o zi se va întoarce. Poate mai obosită, poate cu mâinile asprite de muncă, dar cu inima întreagă. Pentru că a rămas acolo, în România, lângă Andreea.
„Poți să muncești o viață întreagă pentru un viitor mai bun, dar seara tot ce vrei e doar să-ți mai ții copilul o dată în brațe.”
Pentru femeile ca Maria, dorul nu e doar un sentiment. E un mod de a trăi. E rugăciunea spusă în fiecare dimineață, printre lacrimi, pentru copilul rămas acasă.
Nicio Italie, oricât de frumoasă, nu e acasă. Acasă e acolo unde te așteaptă cineva cu inima deschisă. Acolo unde copilul tău spune, simplu:
„Mami, am visat că te-ai întors.”
Disclaimer: Povestea e preluată din mediul online. Autor necunoscut.
