Georgescu Dragos
Complexul nostru de apartamente era odată un loc liniștit. Știi cum e, zile liniștite, fețe prietenoase și confortul rutinelor familiare. Asta până când s-au mutat vecinii de deasupra și au spulberat mica noastră oază. Fiecare zi se transforma într-un festival dat peste cap, cu muzică asurzitoare și un flux nesfârșit de oaspeți. Cererile politicoase de a reduce volumul erau ignorate sau, și mai rău, întâmpinate cu muzică și mai tare. Lipsa lor de respect nu era doar un inconvenient, devenise o problemă reală. Fetița mea nu putea dormi, iar doamna Jenkins, vecina noastră de 80 de ani cu sănătatea șubredă, începea să se lupte cu greutăți.
Doamna Jenkins era o forță a naturii. Deși se mișca încet, spiritul ei era orice altceva decât slab. Să locuim lângă ea era o binecuvântare, și, sincer, ea era bunica de suflet a fetiței mele, prietena cu care împărțeam nenumărate cești de ceai și o sursă tăcută de înțelepciune. Dar chiar și răbdarea ei se subțiase. Nopțile treceau în sunetul neîncetat al basului și al râsetelor amețite. Rugămințile doamnei Jenkins pentru liniște erau întâmpinate cu dispreț, la fel ca și ale mele, lăsându-ne epuizate, amare și disperate.
Într-o noapte, după ce o confruntare s-a sfârșit cu volumul muzicii crescut și mai mult, am simțit că ajunsesem la capătul răbdării. Fetița mea scâncea în timp ce mă plimbam prin apartament, neputincioasă în fața zgomotului asurzitor de deasupra. Părea că nu mai rămăsese altceva de făcut decât să îndurăm haosul, oricât ne-ar fi măcinat sănătatea mintală.
Apoi s-a întâmplat ceva incredibil.
Într-una dintre cele mai nebunești nopți ale lor, am decis în cele din urmă să încerc încă o dată. Aveam nevoie ca ei să asculte. Pe măsură ce urcam scările, pregătită să îi confrunt din nou, am auzit ceva care m-a oprit în loc. „Doamna Jenkins, vă rugăm, avem milă!” Doamna Jenkins? Sunetul venea din apartamentul lor!
Femeia a cărei voce blândă tremura de fiecare dată când cerea liniște era acum cea care inspira panică? Am stat nemișcată, ascultându-le rugămințile disperate, în timp ce confuzia îmi învăluia mintea.
Ce ar fi putut face ea ca să îi sperie atât de tare pe acești petrecăreți? Am așteptat câteva minute înainte să mă duc la ușa doamnei Jenkins.
Mi-a deschis, cu o expresie calmă, deși ochii îi străluceau cu ceva ce nu mai văzusem niciodată: șotie.
Am intrat în casa ei, ținând-o în brațe pe Mila, fetița mea, iar doamna Jenkins m-a invitat să iau loc.
„Așază-te, draga mea,” mi-a spus. Apoi, cu o sclipire jucăușă în privire, mi-a împărtășit cea mai ingenioasă poveste pe care o auzisem vreodată.
În acea dimineață, mi-a povestit ea, în timpul plimbării de dimineață, un ritual pe care rar îl rata, a dat peste cheile apartamentului vecinilor noștri zgomotoși. Se pare că, în beția lor, încercaseră să arunce cheile unui prieten aflat jos, dar le scăpaseră, iar acestea căzuseră în tufișuri. Doamna Jenkins, mereu atentă, le văzuse strălucind în lumina soarelui și le băgase în buzunar. „Am considerat că, dacă erau gata să ne ia liniștea, era timpul să le ofer o lecție,” mi-a spus. „Am așteptat să înceapă petrecerea în seara asta! Și apoi am mers la ei și am intrat în apartament. Erau deja prea amețiți ca să mă observe.”
„Sunt încă blocați acolo?” am întrebat, ținându-mi fetița.
„Sunt,” a spus râzând. „I-am încuiat pe dinafară.” Am izbucnit în râs.
„Libertatea,” a spus ea, „este ceva ce toți considerăm de la sine înțeles. Le-am lăsat un bilet în care le spuneam că vor rămâne acolo până vor învăța să respecte liniștea altora.”
„Deci de aceea îți strigau numele?” am întrebat, încă râzând, în timp ce doamna Jenkins ne făcea ceai.
A doua zi dimineață, liniștea din clădire era asurzitoare. Pentru prima dată după mult timp, fetița mea a dormit până târziu, iar doamna Jenkins m-a salutat cu un zâmbet liniștit în timpul plimbării de dimineață. Vecinii, acum smeriți și mai tăcuți, au făcut un tur de scuze prin clădire. Petrecerile lor gălăgioase dispăruseră peste noapte, fiind înlocuite de saluturi respectuoase și conversații șoptite. Doamna Jenkins ne-a învățat pe toți o lecție valoroasă: respectul nu este doar oferit, ci câștigat. Și uneori, este nevoie de o femeie de 80 de ani cu o inimă plină de înțelepciune și un buzunar plin de chei ca să ne amintească cât de important este cu adevărat acel respect.
