Loredana Ionescu
Nouă ani.
Atât trecuse de când îl cunoscusem pe Radu.
Nouă ani în care îmi imaginasem că, într-o zi, vom avea o casă a noastră, o familie și o viață construită împreună.
Când ne-am cunoscut aveam douăzeci și trei de ani. El cânta la chitară într-o formație mică și visa să ajungă pe marile scene. Eu lucram deja într-o companie de contabilitate și aveam un salariu stabil.
Toți îmi spuneau același lucru.
— Nu-ți pierde anii așteptând un visător.
Eu însă vedeam altceva în el.
Îl vedeam muncind nopți întregi la melodii, repetând până îi sângerau degetele și refuzând să renunțe.
L-am iubit pentru ambiția lui.
Și am ales să cred în el.
Primii ani au fost grei.
Concertele erau puține.
Banii și mai puțini.
De multe ori chiria era plătită aproape integral din salariul meu.
Eu cumpăram mâncarea.
Eu plăteam utilitățile.
Eu mă ocupam de toate facturile.
Nu mă deranja.
Îmi spuneam că este doar o etapă.
— Când o să-mi meargă bine, îți promit că o să-ți întorc tot, îmi spunea Radu.
— Nu vreau banii înapoi.
— Atunci ce vrei?
Îi zâmbeam.
— Vreau doar să fim împreună.
Îmi săruta fruntea.
— O să vezi… într-o zi o să mă ceri tu să mă opresc din muncă.
Râdeam amândoi.
Credeam fiecare cuvânt.
Anii au trecut.
Trei.
Cinci.
Șapte.
Nouă.
Cariera lui începea, într-adevăr, să se miște.
Nu devenise celebru, dar avea concerte mai dese, câștiga bine și începea să fie invitat la festivaluri.
Doar că exista o diferență.
Viața noastră nu se schimbase.
Tot eu făceam cumpărăturile.
Tot eu găteam.
Tot eu spălam.
Tot eu mă ocupam de acte, rate și facturi.
Când îl întrebam despre nuntă, răspundea mereu la fel.
— Mai așteaptă puțin.
Sau:
— Nu e momentul.
Ori:
— Mai întâi vreau să mă stabilizez.
Începusem să mă întreb dacă acel moment avea să vină vreodată.
Într-o seară am ajuns acasă complet epuizată.
Firma pregătea un audit important și aveam de terminat un raport până dimineață.
Mi-am comandat ceva de mâncare pentru amândoi.
Am mâncat aproape în tăcere.
La final m-am ridicat.
— Radu, te rog doar un lucru.
El privea un serial și nici măcar nu și-a întors capul.
— Ce?
— Poți să arunci caserolele și să pui vasele în mașina de spălat? Eu trebuie să mai lucrez câteva ore.
A oftat zgomotos.
A pus pauză.
S-a uitat la mine cu o expresie pe care n-o mai văzusem niciodată.
Rece.
Plictisită.
Deranjată.
— Auzi…
Am rămas în picioare.
— Da?
A ridicat din umeri.
— Încetează să te mai comporți de parcă m-ai deține.
Am clipit.
— Cum?
— Nu ești soția mea.
A accentuat fiecare cuvânt.
— Așa că încetează să te aștepți să mă port ca și cum aș fi soțul tău.
Camera a amuțit.
Nu televizorul.
Nu zgomotul de afară.
Eu.
Pur și simplu nu mai găseam niciun cuvânt.
Nouă ani.
Nouă ani în care îl susținusem.
Îi plătisem chiria.
Îi cumpărasem instrumente.
Îl încurajasem după fiecare eșec.
Îi spusesem că poate reuși atunci când nimeni nu mai credea în el.
Iar pentru el eram…
„Nu ești soția mea.”
M-am întors fără să spun nimic.
Am intrat în dormitor.
Am închis ușa.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani…
am plâns.
Toată noaptea n-am dormit.
Nu din cauza raportului.
Ci pentru că, în sfârșit, vedeam adevărul.
Problema nu era lipsa unui inel.
Problema era lipsa respectului.
Un om care te iubește nu așteaptă nouă ani ca să te trateze ca pe o străină.
La șase dimineața luasem deja decizia.
Am sunat proprietarul apartamentului.
Contractul era pe numele meu.
I-am explicat situația.
Până la prânz găsisem o firmă de mutări.
După-amiaza închiriasem o garsonieră aproape de birou.
Nu i-am luat nimic ce îi aparținea.
Doar lucrurile mele.
Haine.
Laptop.
Cărți.
Fotografiile cu familia mea.
Vesela cumpărată de mine.
Canapeaua pe care o plătisem în rate.
Mașina de spălat.
Espressorul.
Televizorul.
Biroul.
Covorul.
Până și perdelele.
Tot ce cumpărasem în acei nouă ani.
Am lăsat în sufragerie doar mobilierul lui vechi, câteva scaune și chitarele.
Pe masa din bucătărie am așezat o singură foaie.
„Ai avut dreptate.
Nu sunt soția ta.
Așa că am încetat să mă comport ca una.
De astăzi vei avea exact libertatea pe care ți-ai dorit-o.
Îți doresc să găsești femeia care va accepta să ofere tot fără să primească nimic.
Eu nu mai sunt aceea.
Ai grijă de tine.”
Am lăsat cheia pe masă.
Și am plecat.
În jurul orei șapte seara telefonul a început să sune.
Radu.
Am respins apelul.
A mai sunat.
Și încă o dată.
Apoi au venit mesajele.
„Unde ești?”
„Ce s-a întâmplat?”
„Unde sunt toate lucrurile?”
„Te rog răspunde.”
N-am făcut-o.
Două ore mai târziu suna la ușa noii mele locuințe.
Nu știu cum aflase adresa.
Probabil întrebase proprietarul.
Când am deschis, părea alt om.
Era palid.
Ochii îi erau roșii.
— Te rog… putem vorbi?
Am rămas în prag.
— Despre ce?
— Nu am crezut…
A înghițit în sec.
— N-am crezut că vorbești serios.
— Eu nici n-am vorbit.
L-am privit calm.
— Am plecat.
A coborât privirea.
— Apartamentul e gol…
— Nu.
Apartamentul conține exact lucrurile pe care le-ai cumpărat tu.
Tăcere.
Abia atunci cred că a realizat.
Nouă ani.
Eu plătisem aproape tot.
— Am greșit.
Vocea îi tremura.
— Știu.
— Am spus cele mai urâte cuvinte pe care le puteam spune.
Am încuviințat.
— Da.
— Te iubesc.
— Dacă mă iubeai, n-ai fi avut nevoie de nouă ani ca să-mi demonstrezi.
Lacrimile îi curgeau fără să le mai ascundă.
— Dă-mi o șansă.
Am zâmbit trist.
— Ți-am dat nouă ani.
Nu mai am alții de oferit.
Au trecut aproape opt luni.
Mi-a scris des la început.
Apoi din ce în ce mai rar.
În cele din urmă s-a oprit.
Am aflat prin prieteni că și-a găsit un serviciu stabil și că, pentru prima dată, își plătea singur toate cheltuielile.
Poate că și el învățase ceva.
Eu, între timp, mă mutasem într-un apartament mic, luminos, pe care îl transformasem exact așa cum îmi doream.
Începusem să ies mai mult.
Să călătoresc.
Să mă întâlnesc cu oameni pe care îi neglijasem ani întregi.
Și, cel mai important, începusem să mă redescopăr.
La aproape un an după despărțire am cunoscut pe cineva.
Nu era muzician.
Nu promitea averi.
Nu făcea planuri spectaculoase.
Era profesor de fizică.
În prima săptămână, după ce am gătit împreună, s-a ridicat de la masă și a început să strângă farfuriile.
— Lasă, fac eu, i-am spus din obișnuință.
S-a uitat mirat la mine.
— De ce?
— Nu știu…
A zâmbit.
— Pentru că locuim amândoi aici.
A pornit mașina de spălat vase și, înainte să închidă ușa bucătăriei, s-a întors.
— Apropo…
Mi-a luat mâna în a lui.
— Nu trebuie să fii soția mea ca să te respect.
În clipa aceea am simțit că, după nouă ani de așteptare, găsisem în sfârșit ceea ce căutasem cu adevărat.
Nu un inel.
Ci un partener.
