Loredana Ionescu
Irina își trăia viața într-un apartament modest dintr-un oraș de provincie. La 40 de ani, părea că timpul i se scursese printre degete, lăsând în urmă un amestec de regrete și tăceri apăsătoare. În fiecare seară, stătea pe canapea, uitându-se pe fereastră, pierdută în amintiri. Cel mai dureros dintre ele era legat de copilul pe care fusese forțată să-l dea în adopție cu douăzeci de ani în urmă.
Femeia a deschis ușa și a rămas fără cuvinte!
Avea doar 18 ani atunci, o adolescentă speriată, aflată sub controlul strict al mamei ei. „Nu putem păstra copilul. Ce o să zică lumea? Gândește-te la viitorul tău!” i-a spus mama, iar Irina, copleșită de teamă și rușine, a cedat. Nu a avut nici măcar voie să-și privească băiețelul înainte de a fi luat din brațele ei.
Anii au trecut, dar rana nu s-a vindecat niciodată. Întrebările fără răspuns o bântuiau: Unde e acum? Cum arată? E fericit?
Într-o seară rece de toamnă, pe când Irina pregătea o cană de ceai, a auzit o bătaie la ușă. Era o bătaie timidă, de parcă cel de dincolo nu era sigur că ar trebui să fie acolo. Irina s-a îndreptat spre ușă, întrebându-se cine ar putea fi la ora aceea. Când a deschis, a rămas fără glas.
Cine era tânărul care i-a spus: „Sunt fiul tău”
În fața ei stătea un tânăr înalt, cu părul șaten și ochii verzi care îi aminteau dureros de cineva. Era îmbrăcat simplu, dar privirea lui transmitea o emoție copleșitoare.
— Bună seara… Ești Irina Mănescu? întrebă el cu o voce ezitantă.
Irina a dat din cap, incapabilă să vorbească.
— Eu… eu sunt Andrei. Fiul tău.
Cuvintele au căzut ca un fulger. Irina simți cum genunchii îi cedează și se sprijini de cadrul ușii. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu putea să spună nimic.
L-a invitat înăuntru, încă tremurând. Andrei îi povesti cum descoperise, cu câteva luni în urmă, că fusese adoptat. Familia lui adoptivă fusese iubitoare, dar el simțise mereu că o parte din el lipsește. După ce a primit acces la dosarele de adopție, a găsit numele ei și, cu ajutorul internetului, reușise să o localizeze.
— Am vrut să te cunosc, să aflu cine ești și de ce… de ce m-ai lăsat, spuse Andrei cu o voce tremurândă.
Irina îl ascultă, iar când el termină, îi luă mâinile în ale ei.
— Nu am vrut să te las niciodată, dragul meu. Am fost obligată. Eram prea tânără și prea speriată ca să lupt pentru tine. Dar nu a fost o zi în care să nu mă gândesc la tine.
Reconectarea
Au stat de vorbă ore în șir, descoperind detalii despre viețile lor. Irina află că Andrei devenise student la Medicină, iar el descoperi că mama lui biologică iubea să picteze și că visase mereu să fie o mamă bună.
Andrei nu o judeca; venise cu speranța de a găsi răspunsuri, dar pleca cu mult mai mult: o mamă care, deși fusese absentă, îl iubise din umbră timp de 20 de ani.
Un nou început
Din acea zi, relația lor a înflorit. Irina l-a invitat deseori la masă, iar Andrei îi povestea despre studii, despre familia lui adoptivă, iar încet-încet au construit o legătură care simțeau că le-a lipsit amândurora.
Într-o seară, când se plimbau prin parc, Andrei a spus zâmbind:
— Știi, mama… E bine să te pot numi așa.
Irina, cu ochii în lacrimi, i-a răspuns:
— Și e bine să pot spune, în sfârșit, că sunt mama ta.
Uneori, iubirea poate fi pierdută temporar, dar niciodată distrusă. Irina și Andrei au înțeles că, indiferent de cât timp trecuse, legătura dintre ei era mai puternică decât orice distanță sau obstacol.
Sursa foto: Arhivă
