Cristina Cohuț
Într-o seară geroasă, Elena mergea grăbită pe trotuarul acoperit de troiene, când ochii i-au fost atrași de o siluetă inertă în zăpadă. S-a apropiat cu precauție și a descoperit un bărbat îmbrăcat sumar, tremurând de frig, cu fața amorțită și privirea stinsă. Instinctul a împins-o să nu-l ignore. S-a aplecat și i-a verificat pulsul.
În buzunarul paltonului său zdrențuit, Elena a găsit un carnet vechi. A deschis cu mâinile tremurânde și a rămas nemișcată. Pe prima pagină, o fotografie înfățișa un băiețel zâmbitor de vreo nouă ani, lângă o femeie cu părul strâns într-un coc elegant. Sub poză, un mesaj scris de mână: „Pentru fiul meu, Andrei. Oriunde te-ar duce viața, amintește-ți că te iubesc. Mama ta, Maria.”
Inima Elenei a sărit o bătaie. Bărbatul din fața ei avea trăsături familiare. Prea familiare.
— Andrei? a șoptit, privind mai atent fața bărbatului. Andrei Vasilescu?
El a deschis ochii cu greu, vizibil slăbit.
— Cine… cine sunteți? a murmurat, vocea aproape stinsă.
Tăcerea străzii a fost spartă de sunetul sirenelor. O ambulanță s-a apropiat rapid, iar paramedicii au coborât în grabă, cu o targă pregătită.
— L-am găsit aici, în zăpadă, a explicat Elena. Cred că suferă de hipotermie severă.
Specialiștii au acționat imediat, învelindu-l cu pături termice, monitorizându-i semnele vitale.
— Veniți cu noi? a întrebat unul dintre ei, privind-o.
Elena a ezitat o clipă, apoi a dat din cap:
— Da. Vin cu voi.
În ambulanță, privind la chipul bărbatului, Elena își retrăia o întreagă viață. Trecuseră treizeci de ani de când îl văzuse ultima dată. Fusese primul ei iubit, într-o altă viață, când speranța nu cunoștea limite. Înainte ca drumurile lor să se despartă.
Ajunși la spital, Andrei a fost dus direct la Urgențe. Elena a rămas pe un scaun din sala de așteptare ore întregi, refuzând să plece. Când, în cele din urmă, medicii i-au permis să intre, bărbatul era deja conectat la perfuzii, iar fața lui căpătase din nou culoare.
— Te-am recunoscut, a spus el cu voce răgușită. Elena. După toți acești ani… te-am recunoscut imediat.
Ea s-a așezat lângă pat, ochii ei plini de lacrimi.
— Ce s-a întâmplat cu tine, Andrei? Unde ai fost tot acest timp?
El și-a închis ochii pentru o clipă.
— E o poveste lungă și tristă, Elena. Nu sunt mândru de viața mea. După ce ne-am despărțit, nimic nu a mai mers bine pentru mine.
Ea i-a luat mâna. Era încă rece.
— Am timp să ascult, a spus cu blândețe. Avem tot timpul din lume acum.
În zilele ce au urmat, Andrei s-a recuperat lent, iar povestea lui a început să se contureze. După ce Elena plecase la facultate în București, el rămăsese în orașul natal. Viața i-a scăpat de sub control. Alegeri greșite, anturaje nepotrivite, alcool.
A pierdut tot: slujba, casa, demnitatea. Familia încercase să-l ajute, dar refuzase sprijinul, orbit de rușine și mândrie. Trăia pe străzi, luptând cu proprii demoni.
— Cea mai mare greșeală a mea, i-a spus într-o după-amiază, strângând fotografia din carnet, a fost că am abandonat-o pe sora mea după moartea mamei. Ea avea nevoie de mine, iar eu am dezamăgit-o.
Elena a ascultat fără să-l judece. Când cuvintele deveneau prea grele, îi strângea mâna.
— Știi, i-a spus într-un moment de tăcere, nu e prea târziu, Andrei. Niciodată nu e prea târziu pentru a repara lucrurile.
— După tot ce am făcut? După toți anii pierduți? Cine ar mai vrea să mă primească înapoi? a întrebat el, cu durere.
— Eu te-am primit, nu-i așa? a răspuns ea.
După externare, Elena a insistat să-l aducă la ea acasă. Un apartament modest, dar plin de căldură.
— Nu pot să accept, a protestat el. Ți-am cauzat deja destule probleme.
— Nu accept un refuz, i-a răspuns ea. Consider-o o datorie față de Providență. Sau poate față de trecutul nostru comun.
În prima seară, Andrei părea pierdut. Așezat pe marginea patului din camera de oaspeți, privea în jurul lui ca și cum nu-i venea să creadă unde se află.
— De ce faci asta pentru mine? a întrebat dintr-o dată. Nu ne-am văzut de treizeci de ani. Puteai să mă lași acolo, în zăpadă. Nimeni nu te-ar fi învinovățit.
Elena s-a sprijinit de tocul ușii, privind spre el.
— Știi, a spus ea, în noaptea când te-am găsit, ieșeam de la psiholog. Am depresie, Andrei. De ani de zile. În seara aia mă simțeam mai singură ca niciodată. Mă întrebam ce rost mai are viața mea.
Andrei o asculta în tăcere.
— Și apoi te-am găsit pe tine. Cineva care avea nevoie de mine. Poate că tu crezi că eu te-am salvat, dar adevărul e că tu m-ai salvat pe mine. Mi-ai dat un scop.
Săptămânile care au urmat au adus un ritm nou. Elena mergea la bibliotecă, locul ei de muncă, iar Andrei rămânea acasă, citind, ajutând cu mici treburi, gătind uneori. Era timid, retras, dar încet-încet, o altă lumină se aprindea în privirea lui.
Desigur! Iată textul rescris cu fidelitate față de firul narativ original, păstrând fiecare etapă emoțională și de acțiune, într-un stil narativ clar și profund:
Cu ajutorul Elenei, Andrei a luat legătura cu un centru de reabilitare pentru dependență. A început să participe regulat la ședințele de terapie și să lucreze cu pași mici, dar hotărâți, la propria vindecare. Elena i-a fost alături în fiecare etapă și, văzându-i eforturile, l-a încurajat să facă și următorul pas: să-și refacă viața profesională.
— Am vorbit cu directorul bibliotecii, i-a spus ea într-o seară, în timp ce pregăteau cina împreună. Avem nevoie de un administrator. Cineva care să se ocupe de întreținere, de reparații mărunte. Nu e un salariu impresionant, dar e un început.
Andrei a acceptat fără ezitare. Zi de zi mergea împreună cu Elena la bibliotecă, lucra cu seriozitate, apoi se întorceau acasă, împărțind tăceri liniștite și conversații lungi. Pentru prima oară după mulți ani, viața lui începea să capete formă.
Într-o duminică dimineață, la micul dejun, Andrei a deschis un subiect pe care până atunci îl ocoliseră amândoi.
— M-am gândit să încerc să o găsesc pe sora mea, a spus el, jucându-se cu lingurița în ceașca de cafea. Nu știu dacă mă va ierta vreodată, dar trebuie să încerc.
Elena i-a pus o mână peste a lui.
— Te voi ajuta. Împreună o vom găsi.
Zilele următoare au fost dedicate căutărilor. Au răscolit rețele sociale, baze de date publice, până când, într-un final, au găsit-o: Ana Vasilescu, profesoară de matematică, mamă a doi copii, locuia la doar două orașe distanță.
Andrei a scris și a rescris un e-mail, ore întregi, ezitând să-l trimită. Elena l-a privit cu răbdare și i-a spus:
— Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să nu-ți răspundă. Dar măcar vei ști că ai încercat.
Răspunsul a venit a doua zi. Un mesaj simplu, reținut: „Bună, Andrei. Am crezut că ai murit. Aș vrea să vorbim.”
Au stabilit să se întâlnească în weekend, într-o cafenea din orașul Anei. Elena s-a oferit să-l însoțească, dar Andrei a refuzat.
— Trebuie să fac asta singur, a spus el, cu o voce hotărâtă. Îți mulțumesc pentru tot, dar asta e ceva ce trebuie să înfrunt pe cont propriu.
În ziua întâlnirii, Elena l-a condus până la gară. El purta hainele noi pe care le cumpăraseră împreună și ținea în mână un buchet modest de flori.
— O să fie bine, i-a spus Elena, netezindu-i gulerul cămășii. Spune-i adevărul. Asta e tot ce poți face.
Andrei a înghițit în sec, apoi a ridicat privirea spre ea.
— Elena… dacă nu te-ai fi oprit în acea seară… dacă nu m-ai fi găsit…
Ea i-a pus un deget pe buze.
— Dar te-am găsit. Și acum ești aici, pe cale să-ți reconstruiești viața. Asta e tot ce contează.
El s-a aplecat și a sărutat-o ușor pe obraz.
— Mulțumesc, a șoptit. Pentru tot.
S-a întors târziu în acea seară. Elena îl aștepta citind, cu lumina slabă a veiozei lăsând umbre moi pe pereți. Când i-a auzit pașii în ușă, s-a ridicat.
Andrei a intrat cu un zâmbet obosit, dar sincer.
— Cum a fost? l-a întrebat ea, cu voce joasă, nelăsându-și nerăbdarea să o copleșească.
— A fost… greu, a mărturisit el. A plâns. Am plâns. Mi-a arătat poze cu copiii ei. Sunt doi băieți minunați. M-a invitat săptămâna viitoare la cină, să-i cunosc.
Elena l-a îmbrățișat, fără să mai spună nimic. Doar l-a ținut strâns.
— Ți-am spus eu că va fi bine, a spus în cele din urmă.
Andrei a rămas în brațele ei, fără să se miște.
— E un început, Elena. Un nou început. La fel ca atunci când m-ai găsit în zăpadă.
Primăvara a adus verde crud și soare blând. Vara i-a prins cu geamurile deschise și miros de busuioc pe balcon. Andrei muncea în continuare la bibliotecă, unde devenise parte din familie. Mergea regulat la centrul de reabilitare și, în fiecare duminică, își vizita sora și nepoții.
Elena îl privea mereu cu o mândrie liniștită, sprijinindu-l din umbră. Se obișnuise cu prezența lui în casă, cu râsul lui în camerele odinioară tăcute, cu pașii lui dimineața devreme.
Într-o seară caldă de august, pe balcon, privind împreună un apus portocaliu, Andrei a întins mâna și i-a prins-o pe a ei.
— Am găsit un apartament, i-a spus încet. Nu e departe. E mic, dar curat. Pot să mă mut săptămâna viitoare.
Elena a simțit un gol în stomac, dar a zâmbit.
— Înțeleg. E normal. Ai nevoie de spațiul tău.
Andrei a privit-o intens.
— Nu vreau să plec, a spus el. Dar simt că trebuie. Trebuie să-ți arăt că pot. Că nu ești aici doar ca să mă salvezi.
Ea i-a strâns mâna și a rămas tăcută o vreme, ascultând greierii.
— N-am crezut niciodată asta, Andrei.
— Știu. Dar eu am nevoie să știu. Să-mi dovedesc mie. Și apoi…
Desigur! Iată textul rescris, păstrând cu fidelitate firul narativ și esența emoțională a poveștii:
El se opri pentru o clipă, ca și cum nu știa exact cum să continue. Ochii lui căutau cuvintele potrivite, iar privirea îi era plină de emoție.
— Și apoi? îl încurajă Elena, cu un zâmbet cald.
— Și apoi, dacă încă mă vei dori în viața ta, mi-aș dori să încep să te curtez așa cum meriți. Să te scot în oraș, să-ți aduc flori… să facem lucrurile în ordinea corectă, de data asta.
Zâmbetul ei deveni tremurat, iar ochii i se umplură de lacrimi.
— Cred că asta mi-ar plăcea foarte mult, șopti ea.
Așa a început un nou capitol. Într-o liniștită după-amiază de septembrie, Andrei s-a mutat în propriul lui apartament. Mic, dar al lui. Totuși, în fiecare zi, după ce terminau lucrul la bibliotecă, o însoțea pe Elena până acasă. Uneori rămânea la cină, alteori o invita la restaurant. În weekenduri, se plimbau ore în șir prin parc sau mergeau împreună să-și vadă nepoții.
Se construia ceva între ei. Nu o reluare a trecutului, ci o poveste nouă – una născută din maturitate, din vindecare, din alegeri conștiente. Nu mai erau copiii de odinioară, ci doi oameni care se regăseau într-un moment al vieții în care sinceritatea și liniștea cântăreau mai mult decât orice promisiune grăbită.
Într-o zi rece de iarnă, aproape la un an de când Elena îl găsise pe Andrei în zăpadă, cei doi se plimbau pe aceeași stradă. Zăpada trosnea sub pașii lor, iar aburii respirației se amestecau în aerul alb și tăcut.
Andrei se opri brusc și privi în jur. Era exact locul unde, cu un an în urmă, crezuse că totul se sfârșise pentru el.
— E ciudat, spuse el, privind troianul acoperit acum de un strat nou de ninsoare. Aici, în noaptea aia, eram sigur că e capătul. Că n-o să mai urmeze nimic. Și tot aici… a început totul din nou.
Elena îl privi atent, emoționată de simplitatea cuvintelor lui. Bărbatul de lângă ea era transformat. Îi luă mâna înmănușată și o strânse ușor.
— Știi ce am învățat din tot ce am trăit? spuse ea cu voce joasă. Că nu e niciodată prea târziu să începi din nou. Viața te poate lua prin surprindere în cele mai neașteptate moduri.
Andrei zâmbi și se aplecă spre ea. O sărută ușor, cu tandrețea celor care nu mai grăbesc nimic.
— Și mai știu un lucru, adăugă el. Că uneori trebuie să te pierzi complet… pentru a te regăsi cu adevărat.
Au pornit împreună mai departe, mână în mână, pașii lor lăsând două urme paralele în zăpada proaspătă – urmele a două suflete care, în ciuda tuturor rătăcirilor, ajunseseră acasă. La timp. Exact când aveau nevoie unul de celălalt.
