Saghin Sabrina
Ultima persoană pe care Isabel și-ar fi putut-o imagina în fața ușii era fostul ei soț. Josh stătea în tăcere pe verandă, cu spatele puțin curbat, ținând în mâini un plic alb, gros, de parcă viața lui atârna de el.
Nu o privea direct în ochi, dar vocea lui, scăzută și încărcată de emoție, era suficientă să-i înțepenească mâinile pe clanța ușii.
Fostul meu soț a venit ieri la mine cu un plic
— Izzy, te rog, a zis el. Trebuie să-l deschizi.
— De ce aș face-o? a răspuns ea, vocea mai ascuțită decât ar fi vrut.
Josh înghiți în sec. Privirea i s-a întunecat, iar în ochii lui se vedea frica, vinovăția și ceva ce Isabel nu mai văzuse de mult — vulnerabilitate.
— Pentru că… e despre mama ta.
În acel moment, totul în ea s-a strâns. Ca și cum cineva i-ar fi tras preșul de sub picioare. A avut impulsul să închidă ușa, să-l alunge din viața ei, din nou. Dar degetele îi rămăseseră încleștate pe tocul ușii, iar gura i se uscase.
Mama. Singurul cuvânt care putea sparge zidurile pe care le construise în jurul inimii ei. Când Josh i-a întins plicul, n-a spus altceva. Dar ochii lui vorbeau. Erau obosiți, adânciți în cearcăne și roșii de nesomn.
Fotografiile care mi-au distrus căsnicia – și minciuna din spatele lor
Isabel a întins mâna. Plicul era greu. Prea greu pentru un simplu set de fotografii. A tras aer în piept, l-a desfăcut și, cu fiecare fotografie pe care o scotea, tremurul mâinilor ei devenea mai vizibil.
Primul cadru era luat de pe o cameră de supraveghere de hotel. Femeia din imagine era exact cea pe care Isabel o văzuse acum câteva săptămâni, în fotografiile care i-au distrus căsnicia. Se afla în fața camerei de hotel unde Josh dormise în noaptea nunții lor.
Dar nu era singură.
Un bărbat o însoțea. Figura lui era vagă, dar era clar că nu era Josh.
— Continuă, i-a spus Josh, în timp ce ea ezita.
A trecut la următoarea imagine. Timpul era marcat cu precizie — două minute mai târziu. Femeia și bărbatul ieșeau din cameră. Singuri. Josh nu apărea în imagine.
— Asta… nu are sens, a zis Isabel, vocea tremurândă. Două minute?
Josh dădu din cap.
— Știu. Am verificat de nenumărate ori. Nu am mințit, Izzy. Cineva a aranjat totul.
Dar cine? Cine ar fi putut face ceva atât de crud?
Apoi, Isabel a ajuns la ultima fotografie.
Și lumea ei s-a prăbușit.
Imaginea fusese surprinsă în afara hotelului. O lumină slabă, umbrele a trei persoane. Una dintre ele era mama ei. Stătea lângă femeia din camerele de hotel și bărbatul necunoscut. Le întindea bani.
Amintirile au început să se îngrămădească în mintea ei. Momente în care mama îi spusese cu zâmbetul calm: „Josh nu e pentru tine.” Momente în care îi punea la îndoială toate alegerile, spunând că o face „pentru binele ei.” Și acum… acea femeie, aceeași care îi strângea mâinile când plângea după trădarea lui Josh, era chiar arhitecta acelei trădări.
— Știam că ceva nu e în regulă, spuse Josh, întrerupând tăcerea grea. M-am angajat la hotel, la securitate, ca să pot verifica arhiva. Și asta… asta am găsit.
Isabel se uita la el. Băiatul acela cu mâinile murdare de vopsea, devenit bărbat, fusese dispus să-și reconstruiască viața de la zero doar pentru a-i dovedi că nu mințise.
Drumul spre casa mamei a fost tăcut. Străzile cunoscute păreau străine. Josh stătea în dreapta ei, privind înainte, fără să spună nimic. Erau împreună din nou, dar nu știau încotro mergeau.
— Oprește aici, spuse el deodată.
— De ce?
— Tremuri. Uită-te la mâinile tale.
Și așa era. Îi tremura tot corpul. Dar nu era teamă. Era furie. Era adevărul dur, care o îndemna să înfrunte ce evitase toată viața.
— Nu ne întoarcem, Josh. Nu până n-o aud spunând adevărul.
A bătut la ușă cu forță. Când mama ei a deschis, Isabel i-a aruncat pozele în piept, fără un cuvânt.
— Ce… ce e asta? întrebă femeia, cu o voce fals calmă.
— Asta? răspunse Isabel, aproape șoptind. Asta e dovada. Dovada că tu mi-ai distrus căsnicia.
Mama încercă să-și păstreze masca. Dar în ochii ei se strecură acea sclipire — vinovăția. Încercă să o ascundă, dar era prea târziu.
— N-am făcut decât ce trebuia, spuse ea. Ce era mai bine pentru tine.
— Mai bine? urlă Isabel. Să angajezi doi străini? Să insinuezi că Josh m-a înșelat? Să mă faci să renunț la el?
— El te trăgea în jos. Am vrut să-ți salvez viitorul.
Josh păși în față, calm dar hotărât.
— Ai vrut doar control, spuse el. Nu fericirea ei. Doar să o vezi trăind viața pe care tu ți-ai dorit-o.
— Ea merita mai mult decât tine, a răspuns mama. O viață sigură. Stabilă.
— Nu aveai dreptul să alegi tu pentru mine, a strigat Isabel. Niciodată.
A privit-o cu un amestec de milă și furie.
— Dacă vreodată voi avea copii, nu vor ști cine ești. Pentru că nu ești mama mea. Nu după ce ai făcut asta.
Femeia încercă să vorbească, dar Isabel o opri cu un gest tăios.
Unele mame nu controlează din iubire. O fac din frică – și egoism
— E gata. Am terminat.
În mașină, Josh nu spunea nimic. Doar îi ținea mâna, ca și cum știa că nu era nimic de adăugat.
Soarele cobora încet. Cerul era pictat în nuanțe calde, asemănătoare celor pe care Josh le folosea când picta. Întoarsă spre el, Isabel șopti:
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie, răspunse el, privind înainte.
— Ba da. Pentru că am lăsat-o să mă îndoiască de tine. Din nou.
— Încă mă iubești?
Ea închise ochii.
— Da.
El oftă, în sfârșit ușurat.
— Atunci hai să reconstruim. Împreună.
Dimineața următoare, apartamentul lor era plin de cutii, miros de cafea și vopsea. Josh picta din nou. Șevaletul era lângă fereastră, exact ca înainte. Pe masă, Isabel găsi o fotografie cu ei la 18 ani, acoperiți de vopsea, râzând în atelierul liceului. Mama urâse acea fotografie. Spunea că era „rușinoasă”. Dar Isabel o păstra mereu ascunsă, ca pe o relicvă.
— Ne-am întors, spuse ea, ținând poza în mână.
— Mereu ne întoarcem, răspunse Josh, îmbrățișând-o.
— Mi-a mai scris azi, șopti ea.
— Și?
— Nu am citit. Unele poduri… merită să ardă.
Josh o sărută pe tâmplă.
— Ești bine?
Ea închise ochii.
— Da. Chiar sunt.
Pentru că uneori, adevărul doare. Uneori, dragostea se pierde. Dar când o regăsești, știi. Știi că nimic nu e mai puternic decât doi oameni care aleg să nu renunțe unul la altul.
