Georgescu Dragos
În lumea fotbalului, puțini oameni au reușit să îmbine atât de natural performanța sportivă cu rafinamentul intelectual precum Emeric Ienei. Omul care a adus României cel mai mare trofeu din istoria sportului, Cupa Campionilor Europeni din 1986, a fost nu doar un antrenor de geniu, ci și un spirit elegant, cultivat, cu o viață plină de povești uimitoare.
Povești fabuloase cu Emeric Ienei. Cum erau șprițurile în miez de noapte cu marele actor Gheorghe Dinică
Despre toate acestea a scris jurnalistul și dramaturgul Mircea Bradu în volumul „A fi sau a nu fi antrenor”, o carte de suflet apărută la Oradea, în urmă cu mai bine de un deceniu. Lucrarea, de 180 de pagini, reprezintă un portret cald, uman și plin de umor al celui care a făcut istorie cu Steaua București și a inspirat generații întregi de fotbaliști și antrenori.
Mircea Bradu, fost director al Teatrului de Stat din Oradea și primul primar al orașului ales liber după Revoluția din 1989, a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Emeric Ienei. Legătura lor, bazată pe respect, cultură și pasiune pentru oameni, s-a transformat într-o prietenie trainică, din care s-a născut această carte-document.
„A fi sau a nu fi antrenor” nu este un volum despre tactici sau statistici, ci o incursiune într-o viață trăită cu discreție, eleganță și autoironie. Este o mărturie despre un om care, dincolo de performanțele sportive, a avut o relație profundă cu arta, teatrul și prietenia.
Emeric Ienei a fost întotdeauna mai mult decât un antrenor. A fost un intelectual autentic, un om care citea literatură, mergea la spectacole de teatru și discuta cu pasiune despre cultură. În carte, aceste aspecte sunt revelate cu tandrețe și umor, în pagini care arată o latură necunoscută a legendarului „nea Imi”.
Mircea Bradu povestește în prefață cum s-a născut ideea volumului. O întâlnire aparent banală între doi oameni din lumi diferite – unul din fotbal, celălalt din teatru – s-a transformat într-o prietenie solidă, bazată pe valori comune: modestie, educație, respect pentru muncă și pentru oameni.
„Emeric Ienei era genul de om care vorbea rar, dar când o făcea, spunea lucruri care îți rămâneau în minte. Nu era doar un tehnician, ci un filozof al sportului. Avea o viziune despre viață care depășea fotbalul. De aceea am simțit că povestea lui trebuie spusă altfel, prin detalii, prin amintiri, prin gesturi mici, dar semnificative”, scrie Bradu.
În carte, dialogurile dintre autor și antrenor sunt presărate cu anecdote pline de farmec, care dezvăluie o lume în care fotbalul, teatrul și prietenia se amestecă firesc. Ienei vorbește cu sinceritate despre bucuriile și greutățile carierei, dar și despre oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul drumului.
„Mergeam de la meci direct la spectacol”
Unul dintre cele mai savuroase episoade relatate de Ienei în carte este cel legat de pasiunea sa pentru teatru. Deși conducea o echipă de top, cu presiune constantă și program extenuant, găsea timp să meargă la spectacolele marilor actori ai vremii.
„Venirea mea la București a însemnat apropierea nemijlocită de marii actori ai teatrului românesc. Mai ales de cei de la Teatrul de Comedie. Îmi plăceau așa de mult spectacolele lor și eram atât de legat de ei, încât de multe ori mergeam de la meci direct la reprezentație”, povestea Ienei, cu o naturalețe care arată cât de divers era universul său interior.
Această apropiere de lumea artistică i-a adus și prietenii neașteptate – oameni care, ca și el, trăiau intens, fie pe scenă, fie pe teren. Printre aceștia, se număra și Gheorghe Dinică, unul dintre cei mai mari actori ai României, devenit în timp unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Ienei.
Într-un alt fragment memorabil, Emeric Ienei povestește cu drag și umor despre nopțile petrecute cu Gheorghe Dinică, actorul cu care împărțea pasiunea pentru artă, dar și pentru viață.
„Dinică, marele meu prieten! Câte lucruri minunate nu le-am petrecut împreună! Premierele lui, meciurile mele decisive, dar și șprițurile de după. După un campionat lung, mă întâlneam cu el. «Hai la Melody!», îmi zicea. Gigi, când trăgea puțin, nu scotea niciun cuvânt! Pe la două noaptea intra Titi Rucăreanu, la patru – Besoiu. Pe la cinci, Dinică întreabă: «Ceasuri aveți? Puneți-le pe masă! Ceasurile rămân la mine! Mâine dimineață ne vedem la micul dejun la Sinaia, la Casino!». Unul n-a lipsit, chiar dacă nu mai aveau ceasuri! Gigi îți spăla creierii de stres mai bine ca un concediu în vârful muntelui.”
Această poveste, amuzantă și plină de farmec, nu vorbește doar despre o prietenie, ci despre modul în care Emeric Ienei știa să trăiască echilibrat – între rigoarea sportului și libertatea artei. Între disciplina antrenorului și bucuria omului care știa să se bucure de o noapte cu prieteni adevărați.
Portretul unui om complet
Cartea lui Mircea Bradu reușește să-l surprindă pe Ienei în ipostaze rare: omul care râde, care povestește, care se emoționează. Nu este doar portretul unui antrenor legendar, ci al unui om care a știut să-și păstreze umanitatea chiar și în cele mai tensionate momente.
Emeric Ienei apare aici ca un om cu valori solide: modest, discret, dar ferm. Nu vorbește despre glorie, ci despre responsabilitate. Nu despre victorie, ci despre echilibru. Nu despre faima lui, ci despre echipa care l-a făcut mare.
„Nu am fost niciodată un om al strigătelor. Am fost un om al convingerilor. Cred că atunci când vorbești calm, oamenii te ascultă mai atent”, spune el într-un capitol dedicat filosofiei sale de viață.
Întâlnirile cu oamenii mari ai vremii
Din paginile cărții reiese clar că Emeric Ienei a fost un om respectat nu doar în lumea fotbalului, ci și în cea a culturii și a societății. În anii ’70 și ’80, el era adesea invitat la evenimente culturale, gale, premiere, alături de nume mari ale României: Amza Pellea, Marin Moraru, Ion Besoiu sau Toma Caragiu.
„Eram prieteni. Oameni minunați, cu un umor fin, care mă făceau să mă simt ca într-o altă lume. La teatru învățam alt tip de disciplină – cea a spiritului. Acolo vedeam cum poți transmite emoție fără să ridici vocea. Poate de aceea nici pe teren nu am fost un tip care să strige. Preferam tăcerea care spune totul”, mărturisea Ienei.
Această legătură profundă între artă și sport a fost mereu un element definitoriu pentru personalitatea sa. Poate că tocmai de aceea, jucătorii care l-au avut antrenor spun și astăzi că „nea Imi” a fost mai mult un profesor de viață decât un simplu tehnician.
Mircea Bradu, despre omul din spatele legendei
Autorul volumului, Mircea Bradu, notează în postfață: „Am scris această carte nu despre un antrenor, ci despre un om frumos. Emeric Ienei este dovada că poți fi mare fără să fii zgomotos. Că poți fi puternic fără să umilești. Că poți câștiga fără să te înalți peste ceilalți. Am vrut să las în urmă un portret sincer, al unui om care a învins prin modestie.”
Bradu reconstituie, prin amintiri și discuții, atmosfera unei epoci în care valorile contau mai mult decât imaginea, iar performanța era obținută prin muncă și disciplină, nu prin scandal.
Cartea are momente de emoție profundă, dar și pasaje pline de umor, în care Emeric Ienei își amintește cu plăcere de farsele colegilor, de momentele petrecute în vestiar sau de escapadele culturale care îi aduceau echilibrul de care avea nevoie.
